Despre destin, avioane, scorpioni

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul.

Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia…

Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995.(cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi.
Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?”Nu, spune-mi.” “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandisem exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie. (nu era doar focul pasional al inceputului). In fine, asta a fost o paranteza, dar nu puteam povesti imprejurarea cu avionul, furtuna de nisip, aterizarea, omitand aceste lucruri. (cat despre asta, am tras niste invataminte din ea, poate voi scrie candva)

A doua imprejurare clara. 18 februarie 1999, autostrada Marseille Toulon, 190km/ora, frana brusca, masina scapata de sub control, parapet stanga, masina proiectata in parapetul din dreapta. Pe mine, nici macar o zgarietura. Incredibil. Si mai incredibil de atat, faptul ca am traversat in zig zag autostrada la 17.30, cand este circulatie multa, si ca totusi nu am lovit pe nimeni. Asta era prilej de carambolaj de zeci de masini… Nici macar o zgarietura, nici macar un hematom. Evident, o sperietura… Si nici macar nu am putut iesi din masina pe portiera mea, a soferului, atat era de sifonata…

A treia: 10 noiembrie 2008, seara, depasind regulamentar un tir. Soseaua Ramnicu Sarat-Buzau. Tirul era lung, eram pe la jumatatea lui, cand, pe sensul opus, din fata, un destept se apuca sa depaseasca si el o masina, desi nu aveam loc sa ne intersectam toti patru (cele trei masini si tirul), drumul nefiind destul de lat. Greseala de apreciere din partea lui, nevazand ca nu am timp sa termin depasirea si sa reintru in fata tirului inainte sa inceapa el depasirea. Nu aveam cum sa trag dreapta de volan, ca intram direct sub tir. Asa ca am mers drept, vorba arabilor, Inch’Allah. Principiul “om trai si om vedea”, care de fapt risca sa se transforme in “om trai si om vedea cum vom muri”. Ne-am spulberat reciproc retrovizoarele. Abia dupa ce am putut sa termin depasirea si sa reintru pe dreapta, in fata tirului, au inceput sa-mi tremure genunchii. Fusesem la cativa centimetri de moarte. Unu, doi centimetri, cel mult, de moarte. La cativa centimetri, ne loveam frontal, ma baga sub tir, antrenam si alte masini (drumul era foarte circulat). Si de altfel, daca ar fi fost asa, preferam clar sa mor, decat sa raman leguma sau in vreun alt fel.

Astea sunt cele trei momente clare, cand viata mea a fost un miracol. Vorba cuiva, esti ca o pisica, ai multe vieti.
Eu nu cred asta. Eu cred doar ca traiesti cat iti este dat.

Pe langa astea, au fost potentialele… De exemplu, scorpionii din desert, care misunau pe sub corturile in care dormeam, atunci, in toamna lui 2006. I-am vazut, erau acolo, erau reali. Dorel a prins unul, l-a inchis intr-un borcan. Pot intepa si prin panza cortului. Dar dupa ce petreci 12 ore in masina, conducand, nu-ti mai vine sa dormi in masina, si ai nevoie disperata sa dormi.

Si cand ma gandesc ca in Maroc, in muntii Atlas am dormit pe pamantul gol, pentru ca nu am reusit sa scot cortul, deoarece inghesuisera toate bagajele din Aro in Dacia noastra papuc… Ne oprisem la 4 dimineata, dupa o noapte grea, sa dormim un pic, 3 ore. Aveam nevoie de odihna, nu puteam sa pierd o ora cautand cortul pe sub bagaje. Eu am dormit direct pe pamant, Cornel a haladuit toata dimineata, asteptand sa se lumineze.
Si altele, si altele.

Dar nu, nu ma pot resemna la o viata “cuminte”, o viata pe langa casa. Cat iti e dat sa traiesti, traiesti. Si pe langa casa poti sa mori, in accidente stupide, innecat cu un os de peste sau alte idiotenii.
Si nu, nu exagerez.
Si nu, nu e doar o scuza de om care are nevoie de adrenalina 🙂

Unde nu-i cap, vai de picioare (suflet, dupa caz)

Mda. E adevarat ca unii oameni sunt definitiv pierduti, deranjati, patologici. Insa, ca adult responsabil si mai ales ca adult cu ceva IQ si cu ceva instinct de supravietuire, trebuie sa ii evitam. Teoretic. Ce te faci cand ai devenit femeie intr-o societate civilizata, evoluata, si esti tentata sa consideri ca toate fiintele umane sunt egale in drepturi?
Pe pielea mea simt insa aceste dureri. Cu sufletul meu si nervii mei platesc scump pretul induiosarii.

Nici mila, nici induiosarea nu sunt motive suficiente ca sa intram in contact cu asemenea persoane. Ok, imi voi atrage toate fulgerele, tunetele si injuraturile umanistilor, celor care proneaza un fel de “liberté, égalité  fraternité . Eu insami as fi gandit asa in mod normal. Dar cine se frige cu ciorba sufla si-n iaurt, iar cotele mele de alerta au fost absolut depasite. Martorii de alerta se aprind, ca la bordul masinii, rosii, ingrijoratori.

DE SCRIS DE O SUTA DE ORI, tema de acasa:

Sa ma invat minte ca din umanism sa mai incalzesc serpi la san.
Sa ma invat minte sa am mila de oricine. Ai mila de cineva si acela insusi te va dobori.
Sa ma invat minte sa dau bucatele din mine (incredere, suflet, altele) oamenilor din jur.

si de dat cu capul de perete…

Nu poti fi umanist pe praful asta, nu poti fraterniza cu masele intr-o tara de manelisti, nu te poti baga in aceeasi oala ca majoritatea, e un pericol maxim.
Cu riscul de a fi tratata de elitista (chiar nu e o injurie, va rog, poftiti!), efectiv, nu te poti infrati cu oricine. Vei fi repede mancat, omorat, spanzurat, haituit, hartuit.

Amara concluzie. [varianta pesimista]
Inceput de an de viata, lucid. [varianta optimista. Sunt o femeie puternica, ce Dumnezeu 🙂 Ce nu te doboara, te face mai puternic, bla-bla]

O optime de viata furata

Despre orasele care se sufoca, despre circulatia haotica s-au scris tone de cuvinte, s-au aruncat mii de acuzatii, s-au rasuflat sute de nadufuri.
Nu vreau sa mai scriu si eu despre trafic, si nu e nimic de spus…
Vreau doar sa spun ca asta imi fura din viata.

Abia asta toamna, cand am fost plecata si am stat intr-un oras de provincie timp de doua luni, am realizat diferenta. Eram acolo pentru un proiect anume, cu o miza puternica si pe termen limitat. Munceam mult, in fiecare zi, ore intregi, dormeam putin. Si totusi, aveam mai mult timp pentru mine.  Cu mult mai mult timp. Abia atunci, rupta de orasul acesta al haosului, am realizat ceva: din 24 de ore, aproximativ 3 mi se fura. ZILNIC. Zilele mele, acelea care par prea scurte, care nu ajung, nu au decat 21 de ore, nu 24.
3 ore pe zi pe care le petrec in trafic. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Sunt 3 ore in fiecare zi, pierdute pentru orice altceva. 3 ore in care stau, si nici macar nu stau…
3 ore pe zi inseamna peste 45 de zile pe an. Inseamna 456 de zile la 10 ani. Inseamna 1140 de zile in 25 de ani. Adica 38 de luni, adica 3 ani si 2 luni. Inseamna ca dintr-o perioada de 25 de ani, de fapt, 3 ani si 2 luni dispar in ceata. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Nu povestesc, nu rad, nu impartasesc.
M-am simtit furata de marele oras. E un pret scump pe care mi-l cere. Pe care mi-l ia, de fapt nici macar nu mi-l cere.

Si pe de alta parte, acolo unde am inteles asta, unde am constientizat acest calcul, desi aveam mai mult timp pentru mine, ca sa ma regasesc, ca sa muncesc, ca sa fiu eu, recunosc ca o viata mai lunga decat acel proiect, limitat in timp, nu vedeam in acel orasel.  Si nu era vina lui. Ci vina mea, nascuta in plina aglomeratie.

Sunt citadina pana in maduva oaselor. Nu pot respira decat tevi de esapament, ma hranesc cu aromele de asfalt incins si ma delectez cu sunetele de sirene si claxoane. Si totusi… Orasul imi fura din viata pentru a putea trai.
Aici. In alte parti, orasele stiu sa fie altfel.  O sa scriu si despre asta, candv