Postare nervoasa de doua dimineata

Stau intr-o tara de salbatici, intr-un oras de necivilizati, intr-un sector cu un primar minunat.
Si anume: se spune ca acest cartier e un cartier printre cele “bune”. Asa credeam si eu, oarecum, pana sa constat niste lucruri, multe.

Deja eram foarte nervoasa cu tot ce a facut sau nu a facut Piedone de cand e ales primar. Tot ce a stiut sa faca (din cate am constatat eu, ca si locuitor al sectorului), este sa puna flori in tot sectorul cand venea iarna, in toamna. Pe cand noi aveam alte probleme, mult mai importante si mai arzatoare. A pus flori in toamna ca si cum avea ceva de demonstrat cuiva, ca si cum primavara nu mai venea, si ca si cum nu ar fi firesc sa puna flori in primavara care venea. Si oricum, ca ordine de prioritati…
Ce a mai stiut sa faca? Sa puna niste ridicole statuete din pomisori si iarba in toate intersectiile, niste coloane romane cu lumini in alte intersectii, niste palmieri la Constantin Brancoveanu, niste bolovani la Eroii Revolutiei, niste mineri din iarba, cu dinozauri, girafe si alte porcarii tot acolo. (in paranteza fie spus, orice decorator, peisagist, designer, ar fi recomandat macar ceva mai coerent- coerenta intre ele, zic).
Si apropo, calutii, birjarii, minerii, girafele din iarba sunt sursa de teribile spagi fara sfarsit, ca acelea sunt chestii care trebuie mereu taiate, mereu intretinute, doar iarba nu creste in forma de caluti.
Sincer, niste flori frumoase ne ajungeau. Si parcari, mai ales parcari. Si rezolvarea unor probleme care chiar ne intereseaza.

Parcari nu-s. Blocul meu e relativ departe de blocul de vizavi. Intre cele doua erau niste garaje din prefabricat. Le-au daramat (intr-un fel, bine au facut, aratau jalnic). Dar in loc sa construiasca o parcare pe terenul ramas viran, l-au lasat de izbeliste. De fapt, bine ca a venit criza, ca stiu sigur ca acolo vroiau sa tranteasca un alt bloc:(

Parcari deloc. Iar eu, care oricum nu am pretentia sa parchez chiar la poalele blocului, si care sunt dispusa sa merg cateva zeci, sute de metri, nici asa nu prea reusesc. Sunt seri cand vin acasa, si nu pot parca, fac ture de bloc, blocuri, cartier, chiar si cate 30 de minute. Si nu, nu pot inchiria un loc de la primarie, pentru ca… vedeti aici. Motiv.
In fine.

Deci ca sa vin la nervii de asta seara, de ora 2 dimineata.

Am fost la un restaurant cu un bun prieten. Am venit impreuna acasa, avand ceva de facut. Nu puteam sa stau 30 de minute sa caut loc de parcare, timpul sau fiind limitat. Am lasat masina intr-un loc in care nu deranja pe nimeni. Maine dimineata ar fi deranjat un pic, caci se ridica gunoiul, si botul masinii depasea locul prin care se vor scoate peste cateva ore tomberoanele. Am lasat masina acolo pentru un timp determinat, avand de gand, cand pleaca prietenul de la mine, sa cobor si eu la masina, si sa caut in acel moment un loc, fiind dispusa sa-mi petrec 30 de minute din viata cautand un loc de parcare (pe langa cele trei ore zilnice din trafic).

Ei bine, zis si facut. Discutia terminata, am coborat. Un ou de toata frumusetea, pe masina. Prelins pe caroserie, pe ferestre. Superb. Avem niste locuitori foarte civilizati si un primar sa ne traiasca.

Vorba aluia de azi, “mai am o secunda si emigrez” (parafrazand “mai am o secunda si candidez la presedintie“).

Si da, sunt nervoasa.
Si da, iar nu dorm.
Si da, o sa adorm dupa ce reusesc sa ma calmez. Da’ poate-n alt oras, alta lume.
Sau poate-n alta viata.

Europarlamentarul nostru

Mi-e rau. Deci retranscriere in direct, de pe Realitatea TV:

“Eu stau intr-un palat, si Severin nu sta si nu va sta in nici un palat, eu sunt un roman bogat care ma iubesc romanii, si Severin e un roman sarac care il urasc romanii.”

“Daca ma mai supara mult cu judecatoriile astea, o secunda mai am si imi depun candidatura la presedintie. Si intru si in turul doi si il bat si pe Basescu. M-am enervat azi.”

“Glumesc, nu candidez la presedintie. O sa candidez atunci cand nu ma va bate nimeni. Voi candida peste 5 ani cand nu ma va bate nimeni.”

Intrebarea jurnalistei: Anul acesta nu veti castiga, daca candidati? De cine va e frica? Basescu sau Geoana?
“Nu mi-e frica de nici unul dintre ei, dar ei sunt in fruntea unor partide puternice”

“Eu o sa fiu mai valoros decat ceilalti 32 de europarlamentari. Eu stau in palat.”

“Ia plimba mai camerele alea pe aici sa se vada ca e un palat”

“Eu nu sunt nici Geoana, nici ala, Crin Antonescu, sa jucati voi acolo bambilici pe la televiziuni pe acolo. Vezi ca ti-ai intrecut masura. Bai Prelipceanule, ia vezi ca va fac si voua acum o aroganta”

“Cati europarlamentari are parlamentul european?” intreaba Laura Chiriac.
“Ia si cauta”
“Eu stiu, dar va intrebam pe dumneavoastra.”
“Pai esti obraznica, daca stii si ma intrebi pe mine.”

Acesta e europarlamentarul nostru. Al Romaniei. Va reprezinta? Pe mine, nu.
Dar vorba acelui banc: “al nostru e mai frumos”

O optime de viata furata

Despre orasele care se sufoca, despre circulatia haotica s-au scris tone de cuvinte, s-au aruncat mii de acuzatii, s-au rasuflat sute de nadufuri.
Nu vreau sa mai scriu si eu despre trafic, si nu e nimic de spus…
Vreau doar sa spun ca asta imi fura din viata.

Abia asta toamna, cand am fost plecata si am stat intr-un oras de provincie timp de doua luni, am realizat diferenta. Eram acolo pentru un proiect anume, cu o miza puternica si pe termen limitat. Munceam mult, in fiecare zi, ore intregi, dormeam putin. Si totusi, aveam mai mult timp pentru mine.  Cu mult mai mult timp. Abia atunci, rupta de orasul acesta al haosului, am realizat ceva: din 24 de ore, aproximativ 3 mi se fura. ZILNIC. Zilele mele, acelea care par prea scurte, care nu ajung, nu au decat 21 de ore, nu 24.
3 ore pe zi pe care le petrec in trafic. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Sunt 3 ore in fiecare zi, pierdute pentru orice altceva. 3 ore in care stau, si nici macar nu stau…
3 ore pe zi inseamna peste 45 de zile pe an. Inseamna 456 de zile la 10 ani. Inseamna 1140 de zile in 25 de ani. Adica 38 de luni, adica 3 ani si 2 luni. Inseamna ca dintr-o perioada de 25 de ani, de fapt, 3 ani si 2 luni dispar in ceata. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Nu povestesc, nu rad, nu impartasesc.
M-am simtit furata de marele oras. E un pret scump pe care mi-l cere. Pe care mi-l ia, de fapt nici macar nu mi-l cere.

Si pe de alta parte, acolo unde am inteles asta, unde am constientizat acest calcul, desi aveam mai mult timp pentru mine, ca sa ma regasesc, ca sa muncesc, ca sa fiu eu, recunosc ca o viata mai lunga decat acel proiect, limitat in timp, nu vedeam in acel orasel.  Si nu era vina lui. Ci vina mea, nascuta in plina aglomeratie.

Sunt citadina pana in maduva oaselor. Nu pot respira decat tevi de esapament, ma hranesc cu aromele de asfalt incins si ma delectez cu sunetele de sirene si claxoane. Si totusi… Orasul imi fura din viata pentru a putea trai.
Aici. In alte parti, orasele stiu sa fie altfel.  O sa scriu si despre asta, candv