Topul intrebarilor stupide de anul asta

Topul intrebarilor stupide care mi s-au adresat in ultimul timp:

  1. 1. Pe polei si zapada, intr-o noapte de decembrie, cu o ninsoare infioratoare in fata ochilor, si fara deszapezire, ca nu-i asa, ai nostri ca brazii ardeau gazul pe dreapta in camioane in loc sa bage plugurile pe strada:

–          Avem frane?

Faţa mea a fost elocventa, ca raspuns. Insa acum, la rece, ma gandesc la alte variante de raspuns, verbale, pe care le-as fi putut avea:

a)      – Nu, nu avem, aoleu, acum imi spui? de ce nu mi-ai amintit mai devreme sa le iau de acasa, le-am uitat pe balcon! Hai sa ne intoarcem sa le luam, ca ne-ar putea folosi.

b)      –Nu stiu, vrei sa pun o frana brusca acum ca sa verificam? Eventual, intram in décor, da’ macar vedem daca avem sau nu avem frane, ca sa stim o treaba!

c)       – Nu cred ca avem. Da’ crezi ca ne trebuie?

2. Cand iubeam pe cineva si sufeream, in anumite imprejurari, dupa 2-3 saptamani vine magistrala intrebare, de la cineva din preajma mea:  Nu ti-a trecut?

–          Nu, tata, nu mi-a trecut, ca nu e o raceala. E o iubire, nu trece asa, ca o durere de stomac! Va anunt eu! Stati pe receptie, ca mai e de asteptat.

3. Tot cand sufeream, in acele perioade, barbati in jurul meu, insistenti:

–          Vreau sa te ajut! Cu ce pot sa te ajut? [Traducere: “Te-as f…, vreau sa te ajut”. Adica daca tot nu pot sa ti-o trag cand esti lucida, poate cand esti vulnerabila reusesc. Nici nu mai conteaza cum esti, principalul e sa ‘te (aj)/.ut’]

–          Cu ce sa ma ajuti frate, nu vezi ca plang dupa altul? Lasa-ma! Uite asa ma ajuti! A, sau fugi si cumpara-mi batiste! Sau du-i scrisoarea asta de dragoste din partea mea, LUI. Să-ţi dau adresa? Cam cu asta ma poti ajuta.

4. Cand programasem o plecare singura, pentru ca simteam ca sunt la capatul puterilor, ca merg spre ceva rau, si ca este vital sa ma desprind, sa ma duc departe, sa dorm, sa mananc, sa citesc, sa revin la mine insami. Spun asta de mai multe ori, ma asculta cu atentie, si in ajunul plecarii intreaba:   Cu cine pleci?

–          Cu tanti Aglaia! Cu cine sa plec? Dar n-a fost niciodata vorba sa plec cu cineva!

–          Nu dar ma gandeam ca…

–          Ca ce? Am zis ca plec singura! N-am zis la misto.

5. Duminica dupa-amiaza, cand treceam frontiera Romania-Bulgaria, in sensul spre Bulgaria, vamesul,  (dar macar asta are scuza ca e vames):

Unde mergeti?

-Nisipurile de aur

Mergeti sa luati pe cineva?

-Nu. Merg sa stau acolo.

Acum? Cand se intoarce toata lumea?

– Da, mie-mi place sa fiu linistita, aveti senzatia ca am fata sa merg cu turma?

Si plecati singura???

-Nu, frate, am un emigrant pakistanez in portbagaj si inca un chinez sub bancheta din spate.

Rahat, nu vezi ca sunt singura in masina si ma duc, treaba mea ca ma duc cand lumea se intoarce….

Si plecati singura, asa, blonda?

Nu, tata, ma opresc aici la o dugheana sa ma vopsesc, ce crezi :). Uite-aici, dupa colt.

Sau mai bine, nu frate, imi cumpar o peruca de la Varna 🙂 Crezi ca verde cu suvite roz mi-ar sta bine?

Despre arta de a spune ce vrei

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor.

Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg?

Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai “mimoza”, sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati.

Refuzul “de forma”, doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari…

Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina, nici mai putin de incredere. Ba chiar dimpotriva, as putea spune.

Ba mai mult, in societatea aceea, daca nu stii sa spui ce vrei, pierzi. De pilda, un exemplu foarte banal. Invitat la masa… esti intrebat daca mai vrei sa te serveasca cu unul din felurile de mancare. Spui nu, ca asa te-a invatat pe tine acasa, ca e bine sa refuzi, asteptand ca gazda sa insiste si sa se roage de tine. Ei bine, nu se va ruga. Daca ai spus nu, inseamna ca nu vrei. Pentru ca daca vroiai, spuneai da. Acest exemplu e primar si foarte simplu, dar extrapoland, acest exemplu se aplica la toata viata.

Mi-ar placea ca si oamenii de aici sa invete sa spuna ce vor, ce isi doresc. Fara teama de a fi judecati. Fara teama de a trece drept altceva. Dar, desigur, si restul societatii trebuie sa fie dispusa sa nu ii judece pentru ca spun ce vor. Lucrurile ar fi atat de usoare si firesti daca lumea ar proceda asa!

Spuneam mai devreme ca aici m-am lamurit in privinta fetelor care se dau mimoze, ca sa nu para usoare. Dar s-au prostit si baietii? Acum ceva timp, am iesit sa dansez, intr-un grup mai mare. Nu ne cunosteam toti intre noi. Era o gasca mare, iar unii, cum era si cazul meu, erau adusi de cineva din grup. Nici nu conta, era ok, dansam, ne distram toti. Am observat la un moment dat ca unul din baieti ma fixa foarte intens. Cu acea privire, pe care stiu atat de bine sa o cataloghez. La un moment dat a prins un loc liber langa mine si a venit. Spre marea mea uimire, cu o mana care-mi atingea aproape coapsa, alaturi de mana mea, incerca sa-mi strecoare o carte de vizita. Fara sa spuna nimic??? Fara sa spuna nimic. Nici macar un “Buna, eu sunt X, cum te cheama?” M-a uimit foarte tare acest episod. M-a nedumerit. Ca sa rezolv elegant situatia, am ridicat mana de acolo si mi-am aprins o tigara. (si fumatul are rolul si rostul lui, cateodata).  Am inceput sa fumez si sa glumesc cu cei de langa mine. Rusinat, a retras mana cu cartea de vizita, a bagat-o in buzunar. S-a indepartat, iar dupa doua minute si-a luat la revedere de la grup si a plecat. Cred ca dupa mintea lui, a suferit un esec in acea seara.

Ingrozitor. Ce lume! Ce maniere! Nu inteleg ce astepta. Sa intind mana sa iau o carte de vizita strecurata in acel mod, pe furis? (ca oferita nu pot spune).  Chiar nu inteleg. Nu musc, arat blanda, sunt blonda si duioasa. Nu cred ca arat fioros, si ca nu putea sa-mi spuna un buna. Sigur, nu venisem decat sa dansez. Sigur, nu asteptam nimic, si nu imi doream nimic. Nu venisem ca sa fiu agatata, si nu cautam niciun fel de relatie. Eram (sunt) indragostita. Dar in niciun caz nu as fi luat acea carte de vizita intinsa atat de urat. Din partea mea, putea sa stea cu mana intinsa 100 de ani. De ce sa nu stii sa spui?  In loc sa se civilizeze fetele, vad ca au luat-o razna si baietii… 🙁

Europarlamentarul nostru

Mi-e rau. Deci retranscriere in direct, de pe Realitatea TV:

“Eu stau intr-un palat, si Severin nu sta si nu va sta in nici un palat, eu sunt un roman bogat care ma iubesc romanii, si Severin e un roman sarac care il urasc romanii.”

“Daca ma mai supara mult cu judecatoriile astea, o secunda mai am si imi depun candidatura la presedintie. Si intru si in turul doi si il bat si pe Basescu. M-am enervat azi.”

“Glumesc, nu candidez la presedintie. O sa candidez atunci cand nu ma va bate nimeni. Voi candida peste 5 ani cand nu ma va bate nimeni.”

Intrebarea jurnalistei: Anul acesta nu veti castiga, daca candidati? De cine va e frica? Basescu sau Geoana?
“Nu mi-e frica de nici unul dintre ei, dar ei sunt in fruntea unor partide puternice”

“Eu o sa fiu mai valoros decat ceilalti 32 de europarlamentari. Eu stau in palat.”

“Ia plimba mai camerele alea pe aici sa se vada ca e un palat”

“Eu nu sunt nici Geoana, nici ala, Crin Antonescu, sa jucati voi acolo bambilici pe la televiziuni pe acolo. Vezi ca ti-ai intrecut masura. Bai Prelipceanule, ia vezi ca va fac si voua acum o aroganta”

“Cati europarlamentari are parlamentul european?” intreaba Laura Chiriac.
“Ia si cauta”
“Eu stiu, dar va intrebam pe dumneavoastra.”
“Pai esti obraznica, daca stii si ma intrebi pe mine.”

Acesta e europarlamentarul nostru. Al Romaniei. Va reprezinta? Pe mine, nu.
Dar vorba acelui banc: “al nostru e mai frumos”