860. N-am vrut sa fie rotund, s-a intamplat

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)
Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma “de colo colo”, fix cum imi placea dintotdeauna.
N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?
Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc.
Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.
M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): “ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu”, asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: “esti asa copil, dar iti sta atat de bine”)
Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.
Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.
Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube

Hainele Mirandolinei

De cateva saptamani bune triez haine. Zi de zi. Ore intregi pe zi. Am inceput putin dupa 16 iunie, parca pe 17, maxim pe 18. 16 a fost ziua operatiei mamei, de asta stiu cu precizie. Ca asta m-a si determinat. (si nu, nu stim inca rezultatul biopsiei nici la ora asta. Si incerc sa gestionez asta, in mine si in afara mea. Triez haine ca sa nu ma sui pe pereti. Ca sa nu omor pe cineva…)
Din 2015, eu aveam o camera pe care o numeam in gluma “a lui Barba Albastra”, camera in care nu se intra, camera “oprita”, interzisa. Cand m-am mutat aici, am dorit sa o fac dressing, constienta fiind ca hainele mele nu vor incapea in dulapuri, fie ele 9, fie ele din 4 camere. Dar nu am gasit niciodata timp sa fac asta. Le-am depus acolo si au ramas acolo. Nu am avut timp din diverse motive: ba am muncit foarte mult, ba am iubit foarte intens, ba am fost in doliu si fara nicio noima (nici nu intelegeam de ce rasare soarele). Asa incat nu am avut timp sa le sortez. O groaza din ele sunt cu etichete. Probabil un sfert. Cu precadere, sortez de zece zile. Si muncesc ore zilnic.
Am in jur de 5000 item-uri de haine. Minim. De asta ele nu incap in cele 9 dulapuri ale casei in care traiau bine merci 3 adulti si o adolescenta.5000 inseamna asa: daca te schimbi de doua ori pe zi in fiecare zi a anului, avand nevoie deci de 730 tinute (365×2), si tot nu te repeti 6 ani jumatate. Matematic. Aici nu mai tinem cont si de combinatii diferite (ca multe sunt fuste, pantaloni, bluze, sacouri care se pot combina diferit). Bine, in vremurile bune, eu ma schimbam de 4 ori pe zi.
Nebunia e mare. Adictiile sunt de mai multe feluri, aceasta a fost una din ele. Nu-s mandra de mine, sunt putin ingrozita. Scriu asta ca sa constientizez, desi in zilele care au trecut am constientizat si m-a durut, am plans destul de mult.
Ca sa vedem si partea plina a paharului (sunt o pozitiva, de cand ma stiu), poate ca asta m-a tinut departe de alte pericole, de alte adictii, mai daunatoare, sa zicem. Habar nu am, nu am o concluzie. E din seria no comment (pentru mine. Ce-ar mai fi de spus, ce-as mai putea spune?). Sunt doar trista. Asta, cu certitudine, este un lucru pe care nu l-as mai reface, daca as lua viata de la inceput.Pun aici o rochita care a fost magica pentru mine. Bine, multe au fost, pe multe le iubesc. Chiar si pe cele pe care nu am apucat sa le port.(“Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait.Cateodata, deschid dulapul, si ma napadesc toate senzatiile, toate trairile. Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta.Intotdeauna exista un inainte, exista un dupa.”)

Peut être une image de 1 personne

Fereasca!

De mai bine de 12 zile, triez hârtii. Erau deja clasate, dar vreau sa mai renunț la ele. Viața mea este un șir nesfârșit de hârtii. Le-am scos pe toate, ca să le pot tria si reclasa. Pentru ca task-urile acestea nu îmi ocupa tot procesorul, am mult timp de gândire. Am ascultat ebook-uri, sau emisiuni de literatura, am ascultat muzica, (mai rar, nu am starea necesara), si am gândit mult (cum am spus, procesorul nu e la 100% ocupat de selectarea hârtiilor). Acum câteva ore am avut un gând răzleț ca ar fi bine sa am cu 10 ani mai puțin, dar în următoarea secunda am știut ca e o prostie enormă. Nu, ar fi fost bine chiar sa am cu 10 ani mai mult. Am apucat sa trăiesc. Mult, intens, nebunește, frenetic. Am făcut ce am vrut aproape mereu. Am avut șansa să pot. Am plecat la New York in câteva zile, pentru ca ma îndrăgostisem. Am decis, am cumpărat biletul de avion și cazarea, am plecat! Aveam 27 de ani și am plecat pe banii mei, nu ai soțului, iubitului, părinților! De altfel, nu mai trăiam cu părinții de la 18 ani, eram la 3000 km de ei. Am dat doar acest exemplu, dar asa trăiam. Făcând ce doream.
Am făcut absolut mereu ce am vrut. Am râs mult, am pierdut nopți, am călătorit, am dansat până am rupt tocuri la propriu, am făcut nebunii. Am și muncit. Am câștigat bani prin munca, i-am cheltuit cu delectare. Nu am economii și nu ma interesează să am. Nu a făcut parte din preocupările mele. Strâng cărți, hârtii, vaze, etc. Orice, bani nu.
Am iubit mult și am fost iubita. Am fost cuminte, uneori prea, dar am trăit intens, cu pofta, fără să mă economisesc. Fără teamă de riduri, de portofel gol, de boală, de moarte. Asta chiar și acum 3 ani.
{De acum 2, după dispariția lui, am dorit sa dispar și eu. (Ăsta e alt capitol)}

Ce oroare sa ai 20 de ani acum când stai la cușcă, când gesturile cele mai simple iti sunt interzise.
Ferească!