scrisoare

MS « Imi pare rau ca n-am putut vorbi la finalul plecarii tale. As fi vrut sa-ti arat stelele, intr-o noapte. Poate ca n-au intrat zilele-n sac, pe acolo pe unde esti tu. » MS « Ce mai faci mai femeie? Ti-ai schimbat mobilele? Am avut niste zile senine, cer cu stele si luna plina. Dar tu, asa practica cum esti, nu scrii decat daca esti provocata. » MS « Ai niste raspunsuri foarte telegrafice. Parca ar fi un test grila. Sa-ti spun ce imagine mi-a ramas pe retina. Una cu tine intr-o zi ploioasa, intr-o haina de piele stransa bine in jurul taliei, cu ciorapi cu dunga, tocuri si-un mers grabit. Asta pe un ochi. Pe celalalt e o fata intr-o rochie alba de vara, tocuri si un caine mic in lesa. » MS « Ce nu ti-am spun e faptul ca amåndoi ochi au vazut mai departe de imaginea imprimata. » AM: Cat de departe? MS « Nici nu stiu daca ar trebui sa-ti spun, dar departe, de tot, cam pana la capat. Am o imagine rondebosse detaliata pe care, din pacate, n-o pot compara cu originalul. » MS « Uite ca nu renunt. Cu scuzele aferente te anunt ca pentru mine esti o femeie sofisticata, misterioasa si cu o sexualitate speciala.  Asa te vad eu. Nu m-am putut abtine sa nu-ti scriu. Stii, uneori imi trec prin cap astfel de ganduri. Sper ca-mi apreciezi sinceritatea si sper, despre mine, ca nu sunt badaran. Te salut, blondo. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Niste randuri scrise de cineva inspirat de postarea mea: senzatii melodice. <<ziceai « mi-e un pic rau cand vad melodia asta » si ti-am scris ceva. Starea de gratie este aproape un lesin, asa cum fericirea poate da in lacrimi si doar un fir subtire o tine de nori sa nu cada pe pamant din clipa ei vesnica. Pe varful muntelui frumusetea da ameteala, dar in ea se oglindeste prapastia. Daca intorci oglinda in care vezi norocul si inceputul zilei tale, in spatele ei vei descoperi ca e un strat de smoala peste unul de argint. Iubirea se naste din ea insasi, nu din altceva. Si asta e sansa noastra. Nu regretul. Zborul isi sprijina aripile pe un gol mare pentru ca e altceva. Si astfel populeaza cu aripi tot aerul. Un cantec se si vede … Demult, ochiul si auzea ce vedea, iar urechea si vedea ce auzea, asa cum poetul vedea stelele batand in lac. Lumina are degete si sunet de clopot. Sunetele sunt infasurate in lumina si lumina suna ca o trompeta. Este nebunie doar pentru cine nu a simtit, in stare de gratie fiind, acea existenta care aici este doar intuita prin sinestezia simturilor. Acesta este scurtul lesin al unei stari de gratie.>>(V.G.) Multumesc adanc, V.G.  Da, am spus, recunosc, « mi-e un pic rau cand VAD melodia asta ». Pentru ca da, ce-mi face rau este sa o vad.… De ascultat nu, n-o ascult. O vad. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ai intrat. Privirile noastre s-au intersectat. Am renascut, am reinviat, am prins suflu. Acele zeci de secunde in care ne-am privit atunci, acea privire, e ce am cel mai scump in viata, e amintirea cea mai intensa. A fost o privire de recunoastere reciproca, incarcata cu mirare la tine, si cu bucuria faptului ca esti acolo, la mine. M-am surprins cat de calma si stapanita am fost atunci. Desi zburam. Cred ca in virtutea oboselii, anesteziata de orele lungi pe care le petrecusem asteptandu-te. Si nu de o zi, de doua, de trei… De o viata. M-am ridicat si m-am indreptat spre tine, firesc. TE-am salutat. Dar cuvintele nu erau nimic. Oricum, nu cuvintele trebuiau sa fie ceva atunci. Cuvintele fusesera. Domnisera suveran, din ianuarie, cand ne cunoscusem. Domnisera zilnic, cu demnitate, neconcurate decat de centimetri patrati din mine. Cuvinte si centimetri intre noi, zilnic. De aceea, acum, cuvintele nu mai contau. Nu mai erau supreme. Conta intensitatea privirii, pasiunea apropierii. Conta alta forta decat cea cuprinsa in foneme, in sintagme, in exprimari pompoase, exaltate sau simple. Te-am salutat, iar tu ai fost atat de natural cu mine, te-ai purtat firesc imediat, asa ca si cand petcetluiai prietenia nascuta in lunile ce trecusera, ca o recunoastere a ceea ce se crease. Te-ai purtat ca si cand era normal sa fiu acolo, ca si cand era ‚locul meu’. M-ai luat cu tine undeva unde aveai treaba. M-ai intrebat cand am sosit si am spus „Nu stiu”. Te-a mirat, dar nu minteam. Chiar nu stiam cate ore trecusera. Nici nu conta, de fapt. Nu mai stiam nici in ce secol sunt. Renascusem odata cu tine, hranita de privirea ta, puternica pentru ca existai. N-ai inteles de ce spun ca nu stiu cand am venit, ai cerut lamuriri. Tot ce am putut spune a fost „Azi”. Era singurul reper… Nu incapea nimic prea lumesc intre noi. Eram incapabila atunci sa povestesc drumul sau orele sau… orice alt amanunt concret. A doua ta intrebare a fost „Unde sunt valizele” Am spus, simplu, „Acolo unde stau”. „Stai ca nu inteleg, unde stai?” Ti-am intins foaia de la agentia de turism, faxul lor in care era adresa lui Ortiz si tot restul. N-aveam cum sa-ti spun eu astea. Pentru mine era atat de magic momentul incat nu aveam cum sa ies din el explicand adrese, agentii, rezervari. Ai citit, si ai intrebat imediat „Si esti obligata sa stai acolo?” M-a amuzat exprimarea, intrebarea. Ma amuza si acum, de cate ori retraiesc momentele. Nu, obligata nu eram. Cine te poate obliga asa ceva ? Nu eram obligata, nu… Si apoi, vreau sa-l vad eu pe cel care ma poate obliga la ceva… Ma priveai, cu nesat, si privirea ta ma facea puternica, fericita, implinita. Mi-ai spus: „Povesteste”. Dar ce? Nu era nimic de povestit, sau mai bine zis era o viata inaintea ta. Dar atunci renascusem, si cuvinte si descrieri nu incapeau. Apoi am mers la tine in birou. Am vorbit mult. Cat ? Nu stiu, inca…

Iartă-mă pentru cele spuse şi cele nespuse, pentru gândite şi negândite, pentru făcute si nefăcute. Pentru rostite şi nerostite, pentru voite sau ne-voite. Aşa cum şi eu te-am iertat, te iert, te voi ierta, ieri, azi, mâine, toujours. Iartă-mă mai ales pentru ce nu este, dar pentru ce bănuieşti că ar fi, chiar dacă nu rosteşti cu subiect şi predicat vreo acuză. Iartă-mă pentru traumele tale de demult, pe care le aduci implicit şi fără voia ta în prezent, şi-n orice interacţiune umană, căci toti purtăm după noi urmele trecutului nostru, adânc scrijelite în suflet. Le înţeleg, le intuiesc. Îmi receptezi cuvintele prin filtrele durerilor tale trecute, şi mă taxezi prin prisma unor lucruri care nu-mi sunt deloc proprii, nu-mi seamănă. Iartă-mă pentru asta, căci eu te iert, aşijderea. Deşi eu mi-am domesticit traumele, şi încerc să nu judec prin ele. Dar… te iubesc, te înţeleg şi te iert. Iartă-mă pentru că ţi-am spus adevărul, iar eu am să te iert pentru că tu crezi că mint, deşi ideea aceasta m-a şfichiuit mai rău decât o lovitură de bici în plină faţă. De buna mea credinţă nu te pot convinge cu forţa. Pentru mine am doar sinceritatea mea, ochii care-mi reflectă sufletul, tremurul care-mi arată sentimentele, frisoanele care-mi trădează dorinţele carnale intense, râurile de cuvinte care curg explicând senzaţiile resimţite adânc, răscolitoare. Iartă-mă pentru răul pe care nu l-am făcut, aşa cum te iert pentru că mă bănuieşti de gândurile pe care nu le-am avut. Iartă-mă pentru ce încă n-am avut timp să fac, şi pentru toate gândurile ofrandă pe care ţi le-am depus la picioare, zeul meu suprem. Iartă-mă pentru sinceritatea mea adâncă, de fetiţă ireală, aproape neverosimilă în corp de femeie care stârneşte dorinţe. Iartă-mă că mi-am pus sufletul în căuşul palmelor şi că îl ţin acolo, incredibil de la vedere. Iartă-mă. Eu te-am iertat deja. Şi te iubesc. Encore. Tienne pour toujours, Mirandolina. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It