Smecheria de Romania

spagaIncep abrupt, direct, putin crud. Se vorbeste mult zilele acestea de spaga. Ei bine, nu am dat niciodata spaga, si nici nu pot sa o fac. Pur si simplu nu pot sa fac gestul. Mi s-ar parea ca mi se deschide pamantul in fata si ma inghite daca fac asta. Considerati-ma fraiera, naiva, prostuta, oricum… dar asta este.
Poate vi se pare straniu si exagerat, dar chiar asa simt. De unde mi se trage? Pai cred ca din valorile pe care mi le-a insuflat mama, in primul rand, intre care corectitudinea si cinstea erau importante. Apoi, din sederea in Franta, intr-o societate de alt fel. Desigur, nu afirm ca nu exista coruptie acolo. Dar nu, nu exista mica coruptie. Exista doar marea coruptie, (de altfel am tot asistat la diverse dosare, afacerea Elf, finantarea oculta a partidelor politice, etc). Sa dai spaga in intelesul romanesc, micului functionar, nu exista. Dupa zece ani de locuit intr-o asemenea societate, sunt inapta sa intind mana cu bani/plic in ea, efectiv. Sunt complet nepregatita, din punctul acesta de vedere. Dar mi-as dori atat de mult ca lucrurile sa evolueze spre asta! Sa simta lumea ca mine.
Este un cerc vicios. Iar eu il consider la fel de vinovat si pe cel care da, nu numai pe cel care ia. Cine da, incurajeaza pe cel care cere. E ca in orice sistem de cerere si oferta… Ele se regleaza reciproc.

Nu stiu sa dau spaga in nicio circumstanta. Nimanui, niciodata. Uneori simt momentul cand omul asteapta (politistul rutier, de pilda), dar NU pot. E mai presus de mine. Daca as intinde mana cu bani, mi-ar pica cerul in cap.
La ceva timp dupa intoarcerea mea in Romania, un prieten mi-a spus: “Intoarce-te in Franta! Nu esti destul de smechera ca sa traiesti in Romania!” Vorbele astea, ca un verdict, ca un diagnostic, imi dainuie si astazi in minte, desi ele au fost rostite acum niste ani. Asa e, aveam sa constat. Are dreptate. Nu, nu sunt suficient de smechera. Dar stiti care e ideea? Nici nu doresc sa devin. Oricum nu pot, sunt structural ne-smechera in sensul acela…

O mica intamplare, foarte relevanta. Acum un timp, sotul mamei a chemat Salvarea (operat pe inima fiind, i s-a facut rau). Eram singurul reprezentant al familiei care a putut fi prezenta la acel moment. Ingrijorata, cand m-a sunat mama, am venit din Catelu, unde eram, pana in Tineretului (pe rosu n-am trecut). Am ajuns in 25 de minute, inaintea Salvarii care a facut 30. L-au transportat la Coltea. Ma rugase sa ma tin dupa Salvare, ca sa vin cu el la Urgente. Salvarea a intrat in curte, firesc. Am dat sa intru in curte (gravitatea situatiei justifica acest lucru). Portarul m-a oprit, desi curtea era goala. Nu, n-aveti voie. “In Salvare e tatal meu, merge la urgente, cine sa fie cu el?” Omul n-a vrut sa auda nimic. Am iesit, m-am invartit pe strazi, zona Coltea nu e cea mai usoara de parcat (nu exista parcarea subterana de azi). Mi-era teama ca i se intampla ceva si nu este nimeni din familie langa el. Am gasit loc undeva pe niste stradute in spatele Pietei Rosetti si am venit alergand, in februarie, in sacou, cat pe ce sa-mi dau duhul de la aerul rece. Cand sa intru in curtea spitalului, baiatul sotului mamei intra cu masina si parca. M-am luat de portar: “Domnul de ce are voie sa intre?” (intelegeti lesne, sper, ca problema mea nu era ca intra el, ci problema mea era de principiu….). Portarul, nonsalant, ma minte in fata: “Domnul e medic.
M-am sufocat de indignare, aproape: “Cum ma puteti minti? Este baiatul aceluiasi om cu care am venit eu in Salvare. Chiar nu va e rusine?
Inauntrul spitalului aveam sa aflu “secretul”: el ii daduse (natural) 3 lei. Ridicol, trist, infinit de penibil. Va rog sa ma credeti ca nici macar nu-mi trecuse prin cap, in spaima si ingrijorarea mea cu omul bolnav in Salvare, sa scot bani ca sa intru. Pur si simplu nu functioneaza asa mintea mea, nu pot sa cuplez ca “pasaportul spre oriunde si spre orice” e o suma de bani, indiferent cat de mica sau mare.

Dar eu sper din suflet ca tara asta sa devina o tara de oameni NE-smecheri. Desi….

Si repet: ma puteti socoti fraiera, naiva, prostuta, idealista… Ceea ce va urez si voua, de fapt. Altfel nu ne mai facem bine.

ps. Bacsisul nu este spaga. Este un mod de a-ti manifesta multumirea pentru niste servicii care ti-au placut. Are cu totul alt rol si alt sens.
pps. Daca adult nu pot sa dau spaga, cred ca as fi murit de rusine instantaneu, copil sau elev fiind. Trist…

A l’amour a la mort

cantat_noir_desir_referenceAm tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema.
Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema.

Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta.

Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in “paradis”,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…).

Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa.
Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac.
Uneori, daca nu stii cand sa pleci…
Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort.

Si pentru cine nu stie cine e Bertrand Cantat, va las cu o poveste instructiva, caz de scoala, cum l-as numi. Altfel, misto om, sunt fan, ascultati mai jos cum canta…. Oh, Marlene.

ps. Nu suport nicio forma de violenta. Nu pot sa ma uit la filme de razboi, de pilda, chiar daca sunt filme, si stiu ca sunt filme.

«In 2003, following an argument related to a text message, Cantat repeatedly assaulted his girlfriend Marie Trintignant in a hotel room in Vilnius, Lithuania. She died several days later in hospital in a deep coma, and a post-mortem examination showed she had suffered multiple head injuries. At his 2004 trial, prosecutors said he had hit her 19 times, causing irreversible brain damage, whereas Cantat admitted hitting Trintignant four times, but told the court her death was a tragic accident.[2] He was said to have flown into a jealous rage after she received an affectionate text message from her former husband.[3] The death of Marie caused considerable emotion in France. Nadine Trintignant, Marie’s mother, actively sought a heavy sentence; Cantat’s friends claimed he had been out of his mind and had not intended to cause harm. On 29 March 2004, Cantat was sentenced by Vilnius Regional Court under Article 129 of the Lithuanian Criminal Code to 8 years in prison for murder committed with indirect intent (dolus eventualis), i.e. it was acknowledged by the court that he didn’t want to kill the victim, but foresaw her death as a probable consequence of his acts and was indifferent with regard to such a consequence. The verdict was at first appealed by Marie’s family (who wanted to toughen the sentence), then by Bertrand Cantat (who wanted the higher court to reclassify his crime as a manslaughter and lessen his sentence), but both parties ultimately decided to cancel their appeals, which rendered the first 8 years judgment final.[4] While in Lukiškės prison of Vilnius, Cantat performed on 11 August 2004 a concert for prison’s inmates and administration.

At the request of his lawyers, Cantat was moved from a Lithuanian prison to a prison near Muret, France on 28 September 2004.
Cantat was released on parole on 16 October 2007, after serving half of his sentence. His early release aroused the anger of feminist campaigners and the victim’s mother, who had failed to persuade President Sarkozy and judges to block the early release.[3][5]”

http://en.wikipedia.org/wiki/Bertrand_Cantat

 

Filme

M-am plictisit. E a …n-a oara cand vad acelasi film.
Fiinte rele, cu viata modesta spre plictisitoare, care din invidie, incep sa arunce venin si sa incerce sa strice ceea ce vad (nu ca li s-ar fi aratat ceva, dar obsesii avand, si le alimenteaza).
films_wheels_serie_6Nu ca ar avea vreo treaba, nu ca ar stii ceva, nu ca ceea ce spun ar contine vreun adevar sau ar avea vreo relevanta. Traiesc a nu stiu cata oara acelasi film, prost. M-am plictisit putin de scenariul asta idiot, cu mereu aceleasi invidii, si mizerii aruncate. Cand strugurii sunt acri, incepi sa spumegi, de acolo le vine, si rautatea umana e mare, adanca…

Multa barfa si rautati, inneca-s-ar in veninul propriu.
Fara noblete sufleteasca la personaje, fara demnitate, fara omenie, asa, putin sordid, pe alocuri abject. Unde mai pui ca in putinul timp cat ne-am intersectat, absolut aleator, respectivele personaje mi-au marturisit ca sunt rele (ca au rautati fata de prietenele lor de o viata, daramite fata de un nou intrat, ca sa vezi), si ca nu au incredere in nimic, in bunatate, etc. Normal, ca atare dau dovada de fix rautate si lipsa de caracter si demnitate. Ca aia cu umanismul e departe, oricum.

Am vazut de prea multe ori filmul asta, asta e tot. M-a sfatuit cineva, prietenos: nu te mai duce la filme care nu-ti plac. Ca sa vezi, m-au facut actor cu forta… Nu ma plang, era in regula. Dar un/o figurant/-a, (bine-si poarta numele, Doamne!)  a aparut aiurea si incearca sa strice povestea, absolut non fair-play, neadevarat, in necunostinta de cauza. Asa, aiurea-n tramvai.

Sigur ca fiecare pasare pe limba ei piere, evident. Doar ca mi-e tare tare aiurea sa astept sa piara, pe limba ei, sau a altora. “Rupe-le capul”, aud incurajari dintre spectatori.

ps. au mai fost incercari, dar pe cuvant ca parca exista ceva mai mult talent regizoral 🙂
pe cuvant ca as prefera sa pot sa-mi respect “adversarii”. Eu nu am adversari (poate doar in campanii),dar ei “se improvizeaza” in… Din pacate, nu respectabili.