povesti

Mergeam intr-o zi, prin 1987, cu mama pe Calea Victoriei, si am trecut pe langa Romarta (langa actualul teatru Odeon). Era deja formata coada si se astepta ceva. Intreband, am aflat ca se astepta ca se vor aduce pantofi Guban (de piele). Atunci nu gaseam nici pantofi de care doream, si ne-am asezat si noi la coada. Se dadeau cate 2 perechi de persoana asa ca am stat amandoua, ca sa luam pantofi… Evident ca mama nu umbla cu atata cash la ea, si nici carduri nu erau atunci (hihi), si s-a dus la cabina telefonica fixa ca sa sune la sotul ei sa vina sa ne aduca bani de acasa. Mai tarziu, peste niste ani, cand am povestit asta colegilor mei francezi de la redactie, n-au inteles nimic, pentru ca dupa ascultarea atenta a povestii, mi-au replicat « inseamna ca erati bogati, noi nu ne cumparam 4 perechi de pantofi deodata. » Atunci mi-am dat seama de prapastia dintre lumi, si ca ei nu au cum intelege ca noi ne luam 4 perechi de pantofi deodata pentru ca nu gaseam, poate doar o data pe an, si atunci stand la coada inainte sa vina… si cu masura (2 perechi de persoana). Cam odata cu povestirea asta s-au terminat si povestirile mele despre Romania in Franta, caci oamenii intelegeau altceva total. Si mai e una mica… mama mergea in delegatii la Timisoara, caci lucra cu IAEM Timisora, fabrica de aparate de masura. Acolo, in Timisoara, era si un combinat de porci. De acolo, cei de la aparate de masura ii facilitau cumpararea unor kilograme de carne, si mama mea, femeie finuta, pe tocuri, in rochie, aranjata, cara carne cu avionul, in valiza, de la Timisoara, pe care, ajunsa la Bucuresti, o impartea rudelor si prietenilor…Asa ceva e sordid, e cam ca traficul de carne din filmul « Traversarea Parisului », numai acolo carau carne cu valiza, da’ aia era in timpul ocupatiei germane asupra Parisului…. si era filmIar noi chiar nu eram cei mai nefericiti, dimpotriva.Chiar nu inteleg cine poate sa regrete acele timpuri. Si nici n-am zis inca nimic de promiscuitatea morala in care eram toti, vrand nevrand, ca nu mai terminam nici peste 3 zile daca incep sa zic de astaEu n-am fost nici pe departe cea mai nefericita, ca ai mei totusi respirau, lucrand in comert exterior plecau afara, au vizitat 45 de tari, aduceau reviste, aduceau fructe exotice, haine… am avut mai mult decat media. {N-au fost securisti, ca sa raspund la o intrebare nepusa, ca altfel aveau vila si afaceri dupa 90. Nu, ei stau in aceeasi casa ca intotdeauna, apartament la bloc…in fine}Si tot mi s-a parut oribil sistemul, si mie si lor. Sinistru. Nu il regreta nimeni, nici ei, nici eu. Si nu i-am auzit o secunda sa spuna ca era mai bine, si nu cred ca i-as recunoaste daca ar face-o share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to…

Sper ca ai aruncat toate scrisorile primite vreodata de la mine. Nu de alta, dar nu as vrea sa le găsești în câțiva ani și sa te tulbure intr-un fel incomparabil, așa cum tocmai am pățit eu cu propria mea scrisoare scrisa acum 15 ani mamei. E suficienta amintirea difuza, din ce în ce mai estompata,  a lucrurilor citite de tine, scrise de mine. Prezenta lor fizica in acelasi spatiu este deja prea mult. În general obișnuiam sa pun mult suflet în ele. Știu ca nu e uzual ce urmează sa te sfătuiesc,  dar trebuie împachetat cu grija și aruncat și el odata cu scrisorile,  ca sa nu rămână urme, stropi, firimituri,  dare…. nu mai mult decât cele care rămân în interior și pe care nu prea ai cum sa le distrugi orice ai face. Ca nici timpul nu le șterge de tot, niciodată.  Ele rămân cu tine, în tine. Spuneam eu odata: de mine scapi ușor,  de tine nu știu cum scapi… iar fraza asta se vroia o atenționare calda despre ceea ce putea sa fi rămas înăuntru, ca schijele unui obuz ce rămân îngropate adânc in pământ, mult timp dupa explozie. N-ai unde sa fugi, niciodata, amintirile-ti sunt lipite de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustate. Esti un basorelief sculptat in senzatii. Inchizi ochii, sunt in tine. N-ai unde sa pleci. Nu ai cum sa le scapi, esti oricum si oriunde in raza lor de actiune. Nu prizonier, caci le duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ele sunteti prizonieri, care al cui, tu al lor sau ele al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun. Deci daca mai ai scrisorile prin casa, mergi acum la ele, apuca-le, nu le deschide, nu, nici macar din curiozitate, nici macar din dorinta de a-ti lua un la revedere, nici măcar pentru a arunca o ultima privire duioasă. Un la revedere inutil, de altfel. Tine-le bine inchise, sa nu scape inima din ele, sa nu se disperseze. După ce ai împăturit bine sufletul în hârtii și ai scăpat de ele, aerisește cu grija apoi, sa nu fi rămas o boare prin vreun cotlon, sunt persistente și se insinuează te miri unde. .. Au scrisorile astea un parfum mai tare decât esențele renumite ale florilor de Grasse. Te iubesc și de aceea vreau sa te protejez si sa te previn: arunca dracului TOT, pana când acest tot nu va deveni prea dureros și nu te va lovi cumva mișelește din cine știe ce colt al casei, dintr-un sertar, de pe o etajera. Până când nu vei călca pe o schija din aceea, provocând un dezastru, o noua explozie care ar putea nimici mult… Aruncă tot până nu e prea târziu. Spre binele tau iti spun asta, fa-o! Sigur ca eu nu am puterea sa o fac, deși știu pericolul ce mă pândește,  și știu ca poate lovi și ca doare. Eu nu pot. Am acolo mereu cuvintele tale. Nu le șterg, nu le arunc. Ba mai mult, recitesc, si…

Viața e o simfonie de culori.  Am scris ca mie îmi plac culorile hotărâte,  adică cele tari: roșu,  verde, albastru, turcoaz. Nu cele « leșinate », pastelurile, dulcegăria. .. Toamna trecută scriam « La vie en rose », de care-mi amintesc  cu drag. Azi, însă,  a fost o zi alb-negru. Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

17 aprilie 2000. Ziua in care mi-am semnat actul de deces, cu mana mea, cu inconstienta si nepasare… Nu, nu chiar cu nepasare, exagerez mult spunand asa. Cu o durere extrema in suflet, dar cu o cumintenie care ma determina sa-mi interzic orice manifestare exterioara. O durere care nu s-a putut exterioriza decat prin acel hohot nefiresc de ras, inuman. Din grija fata de tine, si pentru ca-ti ‘promisesem’ timp de trei saptamani ca « dupa ‘aceea’ are sa fie rau, cert, dar suntem adulti, ce naiba », mi-am retinut urlete si lacrimile. Realizam ca acolo muream, ca o mare parte din sufletul meu se stinge in momentul acela. Deci nu era nepasare, acel ras. Era insa un soi de inconstienta, de a ma arunca cu capul inainte in ceva rece si ostil, intr-un viitor fara tine. Ma vaduveam de fericire, de tine, imi lasam inima si corpul orfane de sufletul si trupul tau, imi semnam singura sentinta, si o faceam cu un aparent calm. Nu stiu daca tu-ti mai aduci aminte, (eu da, asa cum imi amintesc fiecare secunda si fiecare minut), dar dupa o surescitare extrema, intre valizele care te enervau cand ma apropiam de ele sa le fac, caderea mea pe scarile casei tale, rasul meu nefiresc, inghesuiala de pe sosea, parcarea de la aeroport in lucru, devierea spre o alta parcare, autobuzul acela de aeroport care nu mai venea, te-ai infuriat, si odata urcati in acel autobuz, te-ai intors spre mine, jumatate mirat, jumatate furios, si ai spus, indurerat: « Cum poti sa ramai atat de calma? » In aparenta impasibila, in mine murea sufletul… Nu te gandeai atunci, nu stiu (caci iti acord creditul intuitiei si faptului ca ma stiai bine totusi), dar atunci nu ai realizat ca e mai rau calmul meu decat orice criza de nervi, decat orice isterie, decat orice tipat sau lovit cu pumnul. N-ai realizat ca ceea ce tu numeai « calmul meu » era o moarte clinica a simturilor (vazute si nevazute), o moarte in toata puterea cuvantului, o moarte la care eram partasa, o moarte consimtita in ciuda a ceea ce imi era mai scump decat orice pe lume, era o sinucidere. Muream si mi se cerea sa surad, muream si mi se cerea sa fiu de acord. De aceea eram calma, iar la mine, intotdeauna, calmul ascunde furtuni mult mai mari si mai importante decat exploziile. Iar atunci, zeci de uragane si tornade n-ar fi ajuns ca sa exteriorizez ce mi se intampla. Si apoi, ar fi fost nedemn. Si apoi, era grija fata de tine, te stiam deja ranit, pandit de starile acelea prin care treceai (si nu te stiusem asa inainte sa ajung la New York, caci cu exceptia a rare dati, disimulasei destul de bine asta inainte). Dar atunci te stiam deja. Si nu puteam, nu vroiam si nu aveam dreptul sa intunec ceva. Nu trebuia sa fiu o povara suplimentara in trairile tale. Repetasem oricum prea mult ca ‘suntem adulti’, era nedemn sa reactionez altfel. Nu-mi dadeam voie. Dar…