Cateva dezamagiri mai tarziu

614426_90745444Nu știu daca nu ma prefer acum, cateva dezamăgiri mai târziu, decat atunci, mai devreme, cu toate iluziile, cu sufletul la vedere, cu vulnerabilitatea pana la cer.
Sigur ca niciodata nu esti deplin la adapost de deceptii. Sigur ca intotdeauna exista dureri noi, ca si fericiri noi (altfel viata n-ar mai fi frumoasa). Sigur ca esti mereu descoperit si vulnerabil. Sigur ca… si sigur ca….
Insa, e mai bine putin mai lucid, cateva dezamagiri mai tarziu. Asta nu inseamna nici ca-ti pierzi increderea, nici fericirea, nici capacitatea de a te deschide, de a iubi, de a merge spre ceilalti, de a simti, de a fi implicat, de a-ti dori.
Insa lovitul cu capul de pragul de sus, si impiedicatul de cel de jos cred ca sunt etape importante. Ca de n-ar fi, nici nu s-ar povesti.
Ma uit la mine si spun din nou, din tot sufletul. Ma prefer clar cateva dezamagiri mai tarziu.

Iar dupa, cum va fi dupa?

“Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii.” Alain de Botton- Eseuri de indragostit

Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la “cum se termina”  este un soi de “drob de sare” sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani.

Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa.

PhoenixNormal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la “dupa”, in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne.
Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie.

Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine.

Pentru mine, iubirea miroase a nemurire.

Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire“, asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi eternitatea.
Ce inseamna dupa? inseamna cumva ca stirbesti prezentul, ca nu-ti e sigura senzatia ca cel de langa tine este intregirea sufletului tau, geamanul tau, prietenul si amantul tau. A te gandi la dupa indica destul de clar ca nu esti acolo, ci in alta parte, de unde privesti temator.

Si chiar si un “dupa” e mai satisfacator (caci are gustul “fructului” consumat, versus chinul fructului interzis), decat un ipotetic “dupa”, detaliat cam asa: “Nu vreau sa fiu cu ea/el, pentru ca daca ma paraseste si o sa-mi fie rau dupa?” Pai nu mai bine incerci si vezi? Poate nu era sa fie, si atunci macar, dupa e un eliberator moment si o disparitie de ganduri. Sau poate dupa nu exista….

Da, am intalnit si eu, si am iubit, odata ca niciodata, un om care isi punea (si-mi punea), dese intrebari despre “dupa”. Cum o sa fie dupa, ce o sa fie dupa? O sa ma sinucid? I-am raspuns simplu ca suntem doi adulti. Si ca dupa o sa fie dupa, vedem atunci. Sa ma sinucid? nu mi se potriveste… si nu consider ca este in regula, ca este corect, sa folosesti nici macar umbra vaga a acestei “posibilitati”, in fata unui om pe care-l iubesti. Santajul sentimental, emotional, mi se pare josnic, necavaleresc, neonorabil. Nu m-am gandit atunci, dar ma gandesc acum: erau temerile lui, de fapt… il bantuia cumva ideea de sinucidere.

Dar sa vorbesti mereu despre dupa, sa ai in tine teama enorma de dupa, inseamna ca-ti strici si prezentul.  Ca ti-l innegresti, amarasti, distrugi. Ca ti-l darami. Sa nu te poti bucura de plimbarea in parc, de atingerea mainii ei/lui, de privire, de sarut, pentru ca te gandesti inchizitor si obsesiv la dupa?

Ei, si da, dupa? Pai dupa… e greu, e negru, e frig, e moarte, e urat. Dar supravietuiesti.
M-am sinucis sub ochii tai, atunci. Si uite-ma cat se poate de vie, de pasionata, de indragostita, muscand cu sete din viata si din placere…. scriind scrisori de dragoste, sperand, indraznind.
Stii, dupa ce traiesti asta, nu te intrebi  daca ai sa mai traiesti vreodata (asta sau altceva), ci daca ai sa mori vreodata. Eu una cred ca sunt nemuritoare. Si dupa? Tot nemuritoare.

 

Strada Linistii, colt cu bulevardul Fericirii

 

Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa

Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa

Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.

Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.”

Cand vreau sa ma plimb, ma plimb
cand vreau sa dorm, dorm
cand vreau sa citesc, citesc
cand vreau sa te aud, te sun
cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu…

Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu…

Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere…
Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci…
Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos.

Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire.

sozopol1

Locul cu mare, apusuri, rasarituri magice, capre si smochine este linistea mea.

Si mai tin ceva la loc de cinste in minte: nimeni nu te poate chinui daca nu te lasi chinuit. Am plans si eu dupa cate un baiat, ca nu-s de piatra, oh, dimpotriva…. daca ati mai citit pe aici, stiti ca nu-s de fier. Dar pastrez mereu in creier ideea foarte clara ca suferinta mea e o alegere. Nu e vina lui, a nimanui, e vina mea, caci nimeni nu m-ar putea mahni, daca nu ma las mahnita.

N-am spus ca cineva nu ma poate face fericita, atentie (desigur, acel cineva!). Doar ca nu astept cu dinandinsul ca cineva sa faca ceva anume. Fericirea tine si de tine insuti, mai précis de impacarea cu tine, de cat stii sa te bucuri de viata, de un apus, un rasarit, un val din mare… Fericirea nu este dependență.
Cat despre nefericire, repet: nu poti fi nefericit din cauza cuiva daca nu te lasi tu insuti chinuit. Cu alte cuvinte, este o alegere personala sa suferim, oricat de tare nu mi-ar conveni mie insami verdictul acesta 😉

Si, desigur, e important sa te apropii cat mai mult de ceea ce-ti doresti sa faci. Eu vreau casuta cu capre si smochine, la soare, in care sa traiesc minim 6 luni pe an, uitandu-ma cum rasare si apune soarele, scriind si band vin pe terasa. Si am sa o am… pentru ca uneori, fericirea e atat de aproape