Ascult linistea

Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca 😉
Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un “balans bun de viață/odihna/venituri” (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.
Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.
Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin la Sunny Beach. Nu e nevoie sa stricam natura, sa betonam totul si sa facem o discoteca generala.
Si de acum, nu sunt inchise portile orasului, dar sunt bineveniti doar adevaratii iubitori ai locului (ma numar printre ei), cei care nu vor agitatie, nu vor terase, nu vor muzici, nu vor magazine. Care se multumesc sa priveasca pe geam (as putea sta ore intregi), sau sa stea pe o banca sa priveasca valurile, pescarusii. Care privesc stolurile de randunele care trec in migratia lor spre sud. (le tot privesc de cateva zile, si mi se strange inima, doar pentru ca asta inseamna plecarea mea la Bucuresti, ca daca as ramane aici, tare nu mi-ar pasa, si le-as astepta, la fel de fericita, sa treaca inapoi, in primavara) Carora nu le pasa ca din 50 de restaurante mai sunt doar 5 deschise, ba chiar se bucura de asta, caci locurile sunt redate total plimbarii si bucuriei de a trai, simplu, fara alte inflorituri.

Aucune description de photo disponible.

Soare si mare

Motto: “II me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil.”

Încep sa înțeleg temperamentul și comportamentul oamenilor care locuiesc în tari cu soare mult și mare. Optimismul lor deşănțat, bazat aparent pe nimic. Je m’en fiche-ismul lor, ritmul lor foarte diferit de al altora. Acel lasă-ma sa te las. Aș mai fi avut ocazia sa înțeleg asta, in anii aceia frumoși pe care i-am trăit pe malul Mediteranei. Doar ca eram prea copilă, prea grăbită, prea năvalnică, pentru a putea pricepe. Trăiam cu 200 la ora, dormeam 3 ore pe noapte (la propriu, noapte de noapte, plătesc acum, dar nu regret NIMIC, as face fix la fel dacă ar fi sa o iau de la capăt), mă scăldam în valuri la 1 dimineața, jucam cărți, beam vin și râdeam toată noaptea. Cu un extremism de “după mine potopul”, carpe diem, hai sa terminam tot… Am păstrat latura asta, e din mine
În Franța, meridionalii au reputație de leneși, mai ales corsicanii. Se spune: “la terre est basse, Dominique”, (pământul este prea jos, Dominique, se subînțelege, pentru a îl munci, a îl cultiva). Genialul Fernandel are și cântecul, dedicat meridionalilor: “aujourd’hui peut-être, ou alors demain… et sinon..” (dacă nu azi, atunci poate mâine. ..) Sincer, acum înțeleg tot. Eu însămi trăiesc la Sozopol ritmata doar de soare și mare. De răsărituri, apusuri, băile în mare. Oricâte griji as avea (și am!) ele se estompeaza când sunt la Sozopol. (sau cand eram la Sanary-sur-Mer. Nu îmi trebuie nici sutele de pantofi cu toc din București, nici toate artificiile, cert, minunate, de acasă. As putea trai 200 de ani în pantaloni scurți și o fustița, în sandale, mâncând smochine, privind apusul, citind și scriind. La Sozopol îmi revine gustul de scris.
Nu îmi trebuie nici televizor, nici ciocolată… Și in general nimic din ce nu creste natural din pământ.
Cum zicea Aznavour, cu care am început acest status: până și mizeria (nefericirea) este mai puțin penibila la soare.
Ascultați-l, cuvintele sunt geniale https://www.youtube.com/watch?v=0OrKMaeQUx0

Cererea in casatorie

13 iunie 1990, abia implinisem 18 ani de 11 zile. Inca nici nu imi dadusem bacalaureatul, terminam clasa a 12a si urmau si bacalaureatul si admiterea la facultate. Philippe, care ma cunoscuse in aprilie 1990, la Paste, pentru care intalnirea cu mine fusese dragoste la prima vedere, luase avionul si venise in Romania cand a vazut la tv evenimentele acelor zile (minerii la Bucuresti). Atunci a intrat in bucatarie la mama si m-a cerut de sotie. Mama a ras si l-a intrebat: pe ea ai intrebat-o? adica pe mine. El a raspuns ca nu inca. Ea i-a zis: du-te si incepe cu ea, si apoi vii la mine daca mai este cazul. (mama stia ca nu vreau sa ma marit, cu atat mai putin la 18 ani, dar in general DELOC, ca asa am fost eu de mica, mai atipica). Si bineinteles ca si eu am ras, si nu am acceptat, deci nu a mai fost cazul sa se intoarca la mama cu cererea.
Cand m-a cerut in casatorie Philippe, nici nu facusem dragoste. Ce zic eu, nici nu ne sarutasem. Aveam 18 ani si 11 zile, si ma cunoscuse cu 3 luni inainte, dar a spus mereu ca am fost “coup de foudre” pentru el. Iar prima noapte de dragoste s-a intamplat sase luni mai tarziu, dupa cererea in casatorie din iunie 90, in decembrie 90  in ziua cu ultimatumul de la Razboiul din Golf  (ce repere temporale am) 
Apoi, Philippe a staruit, timp de 6 ani m-a cerut de sotie in fiecare sambata, desi locuiam impreuna si aveam o viata de cuplu normal, de la spalat sosete impreuna pana la week-enduri cu plimbari in parc si rasete, de la gatit impreuna pana la dușuri comune. Pana cand am acceptat, caci mi-am dat seama ca pentru el casatoria chiar insemna ceva. Si am dorit sa ii fac un cadou, desi pentru mine casatoria nu conta.
* m-am casatorit la 24 de ani la Sanary-sur-Mer
** fara staruinta lui nu m-as fi casatorit, nu fac parte dintre femeile care isi doresc asta
*** ii sunt recunoscatoare ca a insistat 

Nu cred in casatorie, am mai spus asta de multe ori. Cred in cuplu, dar nu in casatorie. Si probabil nu m-as fi casatorit niciodata daca…
Dar mai este un aspect. N-as fi suportat sa stau langa un barbat ani intregi si nici macar sa nu propuna sa ne casatorim. Ar fi fost, pentru mine, un afront teribil.
Cred ca orice femeie trebuie sa fie ceruta in casatorie macar o data, din suflet. Daca nu ai trecut printr-o cerere din suflet, este trist. Fie ca o accepti, fie ca nu.