Despre comunitati si recunoasteri

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste.

Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii.

Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct.
Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza.
Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva “te iubesc” in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau “in ce regiune m-am nascut”, si nu “in ce tara m-am nascut”…..
Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate, cu alte reguli, cu alte feluri de a gandi, de a trai, de a interactiona cu oamenii. In cei 10 ani, venisem foarte des, dar doar in vacanta, si interactionasem cu ai mei, cei dragi (familie si prieteni). Nu cu societatea. Impactul revenirii a fost imens. Ma simteam complet neadaptata (la peste 10 ani de la asta ma simt inca la fel uneori). Si, in afara de faptul ca nu ma simteam in acord cu societatea, senzatia aceasta era amplificata de sentimentul de vinovatie ca e tara mea materna si nu am voie sa ma simt asa…. A trebuit sa “reinvat” rudimentele societatii. Sa inteleg ca lucruri pe care le faceam cu usurinta si nonsalanta dincolo, nu sunt permise in sistemul social in care revenisem. Nu mi-a fost deloc deloc usor. Plecasem copil din Romania, devenisem femeie sub alte coordonate sociale. Invat repede, si sunt adaptabila. Insa mult timp colegii imi spuneau “frantuzoaica”, si “vorbesti cu neologisme” 🙂 Asta cu neologismele nu sunt sigura ca doar de la Franta mi se tragea. Asa imi plac mie cuvintele de cand ma stiu, si nu-mi place sa ma rezum doar la fondul principal de cuvinte al unei limbi.
Multi ani mai tarziu, am locuit un timp la Oradea, pentru un proiect. M-am simtit extraordinar (desi n-am deloc radacini in partea aceea de tara). Si, cumva, am inteles, mult timp mai tarziu, de ce ma simtisem perfect si in Franta, si de ce ma adaptez oriunde. Pentru ca am foarte putine idei fixe, pentru ca vin aproape complet “dezbracata de idei preconcepute”, pentru ca vin cu sufletul deschis, dornica sa cunosc oamenii si sa invat de la ei. Pentru ca nu ma simt niciodata jignita de glumele contra unei categorii (bucuresteni, romani, etc), pentru ca nu-mi recunosc metehnele ironizate in acele bancuri. Si am puterea sa rad cot la cot cu cei care le spun, deoarece acele metehne care dau nastere la bancuri chiar exista, si, de obicei, nici mie nu-mi plac.
Am o flexibilitate a mintii suficient de puternica, o dorinta de cunoastere a noului, putine locuri comune (ele tin mai mult de sentimente, la mine, nu de alt fel de atasamente), o deschidere mare spre inedit…

Urgente

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: “Aici sta Franck Ducourt?” Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: “Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa.”
Ei imi spun: “Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente.” Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: “Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce.” Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: “Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el.” Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: “Este in regula, nu va speriati
Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute.
Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: “Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente.”
Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata…

Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori, de cate ori nu reuseam sa ne intalnim la timp, eu sunam la urgente, speriata, intreband: “Aveti vreun pacient cu numele Franck Ducourt?” Ani intregi. ANI.
Ani intregi in teroarea urgentelor…  Apoi, s-au inventat telefoanele mobile….

Bandol, franturi dintr-o alta viata

Ieri m-am intalnit cu doua prietene sa beau o cafea . Cafea cu fetele, o sintagma pe care o resping destul de mult 🙂 [dar despre asta cu alta ocazie] Macar ca si exprimare, caci ca si valoare de adevar, oricum, n-am baut cafea. Dupa ce au plecat ele, eu am ramas; aveam o alta intalnire. Aveam o ora inaintea celeilalte intalniri. Am deschis laptopul sa lucrez, si, deodata, mi-au cazut ochii peste niste sticle de vin, pe un raft al cafenelei. Ca o electrocutare. Ca un cutremur. Ca un soc.

Bandol. M-au napadit toate amintirile. Atatia ani petrecuti in casa aceea dintre Sanary si Bandol. Am simtit pregnant gustul diminetilor in care deschideam obloanele, sa intre lumina sudului, si ma grabeam sa ma pregatesc sa plec la redactie. Kilometri intregi petrecuti in masina, intr-o anumita perioada din viata, cand lucram la Hyeres les Palmiers. Nu multi, 35, dar 35 dimineata, traversand si portul din Toulon, imi luau o ora jumatate, doua. Sau alte dimineti, cand mergeam doar in portul din Sanary, la o aruncatura de bat. Redactia era cu fata la mare. O vedeam cand, intre doua sarcini stresante, imi aruncam neglijent privirea pe fereastra. O vedeam cand, intre doua intalniri, sau doua interviuri, decideam sa-mi beau cafeaua pe o terasa insorita. Ieri, in dupa-amiaza bucuresteana prafuita, inca in iarna, stateam si ma uitam fascinata la acea sticla de vin care-mi aducea atatea amintiri. Ca si cum trasesem de o ata, si se desfacea tot ghemul. Serile la Portissol, cu vin de Bandol intotdeauna, in casa lui Alain si Francis, cu terasa care dadea direct in golf, spatiu privat, unde mergeam sa facem bain de minuit… Saint Mandrier, apoi.

Plajele din SixFours unde-mi plimbam cainii, sau La Seyne sur Mer, mult mai industrializata, cu santierul sau naval. L’arrière pays, minunatiile de sate provensale, Le Castellet, La Cadiere d’Azur. Circuitul Paul Ricard. Saint Cyr sur Mer, autostrada spre Marsilia. Les Calanques.

Gustul imbratisarilor sale, trandafirii, plaja ziua, plaja noaptea, Bandol la apus, la rasarit, in plin soare sau in penumbra. Gustul atator asteptari, sperante, impliniri. Toate astea pentru ca citeam o eticheta. B A N D O L. Sticla aceasta, banala de altfel, in rolul madeleinei lui Proust, aducand dupa sine atatea imagini, valtoare de amintiri si senzatii. Culori, gusturi, mirosuri, sentimente, ca si cum cineva a deschis un sac si s-au pravalit peste mine, toate.

Noptile petrecute jucand carti la redactie, razand, serile cu Karine, la ea sau la mine… Grecoaica de la restaurantul unde mergeam cu El,  care ma iubea ca pe copilul ei. Incercari, trepte urcate, lacrimi, rasete, durere, fericire, respingere si apropiere. Toate astea ingramadite ieri in cateva minute. Privesc pe geam si vad Bucurestiul prafuit, aglomerat, iarna nehotarata sa plece. In sufletul meu soarele Mediteranei, lumina din Provence si gustul de Bandol. Alta viata. Universuri paralele, pur si simplu.