Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste.
Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii.
Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct.
Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza.
Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva “te iubesc” in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau “in ce regiune m-am nascut”, si nu “in ce tara m-am nascut”…..
Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate, cu alte reguli, cu alte feluri de a gandi, de a trai, de a interactiona cu oamenii. In cei 10 ani, venisem foarte des, dar doar in vacanta, si interactionasem cu ai mei, cei dragi (familie si prieteni). Nu cu societatea. Impactul revenirii a fost imens. Ma simteam complet neadaptata (la peste 10 ani de la asta ma simt inca la fel uneori). Si, in afara de faptul ca nu ma simteam in acord cu societatea, senzatia aceasta era amplificata de sentimentul de vinovatie ca e tara mea materna si nu am voie sa ma simt asa…. A trebuit sa “reinvat” rudimentele societatii. Sa inteleg ca lucruri pe care le faceam cu usurinta si nonsalanta dincolo, nu sunt permise in sistemul social in care revenisem. Nu mi-a fost deloc deloc usor. Plecasem copil din Romania, devenisem femeie sub alte coordonate sociale. Invat repede, si sunt adaptabila. Insa mult timp colegii imi spuneau “frantuzoaica”, si “vorbesti cu neologisme” 🙂 Asta cu neologismele nu sunt sigura ca doar de la Franta mi se tragea. Asa imi plac mie cuvintele de cand ma stiu, si nu-mi place sa ma rezum doar la fondul principal de cuvinte al unei limbi.
Multi ani mai tarziu, am locuit un timp la Oradea, pentru un proiect. M-am simtit extraordinar (desi n-am deloc radacini in partea aceea de tara). Si, cumva, am inteles, mult timp mai tarziu, de ce ma simtisem perfect si in Franta, si de ce ma adaptez oriunde. Pentru ca am foarte putine idei fixe, pentru ca vin aproape complet “dezbracata de idei preconcepute”, pentru ca vin cu sufletul deschis, dornica sa cunosc oamenii si sa invat de la ei. Pentru ca nu ma simt niciodata jignita de glumele contra unei categorii (bucuresteni, romani, etc), pentru ca nu-mi recunosc metehnele ironizate in acele bancuri. Si am puterea sa rad cot la cot cu cei care le spun, deoarece acele metehne care dau nastere la bancuri chiar exista, si, de obicei, nici mie nu-mi plac.
Am o flexibilitate a mintii suficient de puternica, o dorinta de cunoastere a noului, putine locuri comune (ele tin mai mult de sentimente, la mine, nu de alt fel de atasamente), o deschidere mare spre inedit…
Cand m-a cerut in casatorie Philippe, nici nu facusem dragoste. Ce zic eu, nici nu ne sarutasem. Aveam 18 ani si 11 zile, si ma cunoscuse cu 3 luni inainte, dar a spus mereu ca am fost “coup de foudre” pentru el. Iar prima noapte de dragoste s-a intamplat sase luni mai tarziu, dupa cererea in casatorie din iunie 90, in decembrie 90 
in ziua cu ultimatumul de la Razboiul din Golf 
