Urăsc despartirile. Ultima seara, ultimul tren, ultimul tango, fie el și la Paris, la New York sau aiurea în lume.
Ultima cina, ultimul pahar de vin, sau chiar si de sampanie, ultima baie in mare, ultima cafea, ultimele minute de soare…
Urăsc peroanele (imaginare sau nu) și aeroporturile.
Nu cred ca știu să îmi iau niciodată “la revedere” satisfăcător. Mereu mă pândește gândul fatal al iremediabilului, umbra amenințătoare a lui “adio”, spectrul acesta sinistru, așternându-se peste promisiunea lui “pe curând”, peste inflorirea unei revederi.
E ciudat ca-mi plac apusurile. Asfintitul contine in el un sfarsit, un adio. Insa ma fascineaza. Poate din cauza ca soarele a rasarit mereu a doua zi. Cu regularitate.
Urasc despartirile, fie ele si temporare.
Tot asa cum urasc un 1 septembrie, sau mai bine zis un septembrie. Nu-l voi mai putea vedea niciodata cu aceeasi ochi, din pacate. Nu-l voi mai putea trai la fel. Uneori imi doresc sa nu am amintiri.
