Resemnarea

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): “Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc”?
Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)?

Se spune ca “Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai”. Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus?
steag albSigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start?

Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti?

Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit?
De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv…

E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte.
Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare “de bine” 🙂

Frenezie [picaturi de eternitate]

Ai intrat. Privirile noastre s-au intersectat. Am renascut, am reinviat, am prins suflu. Acele zeci de secunde in care ne-am privit atunci, acea privire, e ce am cel mai scump in viata, e amintirea cea mai intensa. A fost o privire de recunoastere reciproca, incarcata cu mirare la tine, si cu bucuria faptului ca esti acolo, la mine. M-am surprins cat de calma si stapanita am fost atunci. Desi zburam.
Cred ca in virtutea oboselii, anesteziata de orele lungi pe care le petrecusem asteptandu-te. Si nu de o zi, de doua, de trei… De o viata. M-am ridicat si m-am indreptat spre tine, firesc. TE-am salutat. Dar cuvintele nu erau nimic. Oricum, nu cuvintele trebuiau sa fie ceva atunci. Cuvintele fusesera. Domnisera suveran, din ianuarie, cand ne cunoscusem. Domnisera zilnic, cu demnitate, neconcurate decat de centimetri patrati din mine. Cuvinte si centimetri intre noi, zilnic. De aceea, acum, cuvintele nu mai contau. Nu mai erau supreme. Conta intensitatea privirii, pasiunea apropierii. Conta alta forta decat cea cuprinsa in foneme, in sintagme, in exprimari pompoase, exaltate sau simple. Te-am salutat, iar tu ai fost atat de natural cu mine, te-ai purtat firesc imediat, asa ca si cand petcetluiai prietenia nascuta in lunile ce trecusera, ca o recunoastere a ceea ce se crease.

Te-ai purtat ca si cand era normal sa fiu acolo, ca si cand era ‚locul meu’. M-ai luat cu tine undeva unde aveai treaba. M-ai intrebat cand am sosit si am spus „Nu stiu”. Te-a mirat, dar nu minteam. Chiar nu stiam cate ore trecusera. Nici nu conta, de fapt. Nu mai stiam nici in ce secol sunt. Renascusem odata cu tine, hranita de privirea ta, puternica pentru ca existai. N-ai inteles de ce spun ca nu stiu cand am venit, ai cerut lamuriri. Tot ce am putut spune a fost „Azi”. Era singurul reper… Nu incapea nimic prea lumesc intre noi. Eram incapabila atunci sa povestesc drumul sau orele sau… orice alt amanunt concret. A doua ta intrebare a fost „Unde sunt valizele” Am spus, simplu, „Acolo unde stau”. „Stai ca nu inteleg, unde stai?” Ti-am intins foaia de la agentia de turism, faxul lor in care era adresa lui Ortiz si tot restul. N-aveam cum sa-ti spun eu astea. Pentru mine era atat de magic momentul incat nu aveam cum sa ies din el explicand adrese, agentii, rezervari. Ai citit, si ai intrebat imediat „Si esti obligata sa stai acolo?” M-a amuzat exprimarea, intrebarea. Ma amuza si acum, de cate ori retraiesc momentele. Nu, obligata nu eram. Cine te poate obliga asa ceva ? Nu eram obligata, nu… Si apoi, vreau sa-l vad eu pe cel care ma poate obliga la ceva…

Ma priveai, cu nesat, si privirea ta ma facea puternica, fericita, implinita. Mi-ai spus: „Povesteste”. Dar ce? Nu era nimic de povestit, sau mai bine zis era o viata inaintea ta. Dar atunci renascusem, si cuvinte si descrieri nu incapeau. Apoi am mers la tine in birou. Am vorbit mult. Cat ? Nu stiu, inca nu „recuperasem” facultatea de a ma interesa de detaliile practice, de a recepta concretul, de a intelege cat e ora, sau daca-mi e somn, sau daca-mi e foame. Fiecare clipa era ca o incantare repetata.

Am realizat amandoi la un moment dat ca eram impreuna de mai multe ore si ca nici nu ne atinseseram. Stateam la cativa metri unul de altul, dar spatiul dintre noi era fierbinte, vibra, il simteam amandoi. Cu cateva zile inainte imi scrisesei fiorurile tale si iti descrisesem frisoanele care ma cuprind cand ma gandesc la tine. Cuvinte in sprijinul unor senzatii intense. Cuvinte sarace care se chinuiau sa explice pasiuni, porniri adanci. Fioruri, frematari ale sufletului si deopotriva ale corpului cand ma gandeam la tine. Infiorari. Tremur. Si atunci m-ai intrebat : „Ziceai ceva de frisoane. Mai e valabil?” De parca un asemenea lucru s-ar fi putut perima. Era valabil, ba chiar inzecit. Mai e valabil si azi, ma cutremur cand ma gandesc la tine, mi-e cald si mi-e frig. Ti-am raspuns ca „Da, e valabil”, cu o voce mica si pierita… prada deja frisoanelor.
M-ai intrebat daca am curaj sa te ating. Am avut…. Avusesem curaj sa traversez un ocean, pentru o clipa in care ti-as vedea ochii, cum n-as fi avut curaj sa te ating atunci ? Ne-am atins mainile, si tremurul s-a intetit. Ne-am luat in brate si freamatul s-a amplificat. Nu-ti descriu minunea atingerilor, le-ai simtit. Stii cat de puternic ai simtit si tu atunci. Stii frenezia atingerilor si a simtirilor. Ai fost foarte plastic atunci (de fapt iti ador exprimarile, ai o savoare nespusa, aparte), ai spus, invocand o adorabila imagine: „In fata ta ma simt ca un copil in fata unui borcan de confiture [fr.dulceata]. Tare as avea chef sa ma infrupt din el, ba chiar sa mananc direct cu degetele, ca asa e mai bun, dar n-am dreptul”. Ba aveai dreptul, ti-l daduse „borcanul”. Care, fata de un borcan obisnuit, care sta cuminte pe etajera nemiscat, venise spre copil, se oferise, isi deschisese capacul, si s-ar fi deschis total daca i-ar fi fost permis. Si da, copilul a mancat din confiture. A mancat cu pofta, s-a infruptat din el cu o pofta nemasurata, nepotolita, salbatica. S-a infruptat probabil cu degetele, cu gura, cu toata mana, cu toti centimetri sai patrati, din toti centimetri patrati, (deveniti centimetri cubi) ai dulcetii. S-a infruptat salbatic (sa zic salbatic ?) nu, poate nu… caci tot ce a fost intre noi a fost teribil de omenesc. Chiar si setea, si foamea unul de celalalt si salbaticia, au fost atat de umane.
[martie 2002]

Eternitatea nu exista

Intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, intr-o luna martie… Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data.

Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi.

Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul; efectiv m-am simtit tulburata cand m-a intrebat: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?
Nu, spune-mi.”, am spus eu, incercand sa ma bucur de primul dialog, de “dupa”.
M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“.

M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandiseram exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie, nu era doar focul pasional al inceputului, partea aceea de nebunie. Asa ne iubeam noi… si a la longue. Intens, extrem, pana la capat.

Ei bine, stiti care e lectia de viata desprinsa de aici?… nimic nu e etern. Chiar nimic.

Nu exista eternitate, pur si simplu, chiar daca noua, sarmani muritori, ni se pare ca o strangem in brate cateodata, si ca o privim in ochi. Iluzii.

Eu cred in eternitatea in dragoste, si in zbor. Il visez cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, tot timpul. Si cand sunt cu el, si cand sunt departe de el. Insa stiu ca in dragoste, eternitatea dureaza uneori 3 ani, alteori 7, alteori 20, iar cateodata, mai rar, 40, in cazuri fericite. Dar tot nu e eternitatea eterna… Sau poate ar fi fost, daca ne cadea avionul….