Pokemonul meu 

​Am prins 14 pokemoni și sunt nivelul 4. Am început acum 12 ore, timp în care am făcut muuuulte altele. Plaja, cina la restaurant, plimbari in doi, discutii politice, etc.

Fără îndoială la București nu voi mai juca deja. Oricum îmi pare simpluț,  tarotul pe care îl joc cu francezii e mult mai strategic 🙂 Pokemon Go nu mi se pare deloc adictiv. Nu implica suficientă gândire și logica așa încât sa mă poată “prinde”.

Iar la București vânez pokemoni de ceva ani….

Bineînțeles ca mă numesc Mirandolina, ca sunt blondă și îmbrăcată în roșu. 

PS. Frate, n-ai văzut așa tupeu. Pokemonul ăsta în farfuria mea de musaca. Nu mai exista respect…

paradis pur și simplu

image

albatrosi și bărcuța.
mare, soare, vin alb.
picături de fericire. În paradis

Posted from WordPress for Android

Resemnarea

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): “Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc”?
Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)?

Se spune ca “Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai”. Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus?
steag albSigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start?

Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti?

Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit?
De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv…

E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte.
Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare “de bine” 🙂