Pentru ca toate biletele din viața asta sunt dus-intors

bilet avionM-a intrebat cineva ceva ieri pe blog, adica aici.
Si raspunzandu-i, mi-am dat seama cat de multe stiu, cat de multe am trait, cat de multe am… murit.
Intreba de ce am plecat, si daca-l mai astept…. “Am plecat pentru ca biletul meu de avion era dus-intors, si pentru ca nu a stiut sa spuna “ramai”, altfel decat insistand sa mergem la medic (cazusem pe scari, ma lovisem destul de rau). Stiam amandoi ca daca mergem la medic pierd avionul. Dar n-a spus nimic decat o insistenta absurda si indelunga cu “hai la medic”. <Ramai> e un lucru prea serios ca sa poata fi aproximat, din pacate. Nu pot auzi si intelege “ramai” decat daca persoana din fata mea pronunta “ramai”. Nu-mi asum singura decizii care implica doi oameni, nu fortez pe nimeni la nimic. Oamenii trebuie sa invete sa vorbeasca, atunci cand doresc ceva.”

Asa am raspuns ieri. In rezumat, asta e viata. Avem ades bilete dus-intors, care ne conditioneaza. Toata viata e o inlantuire de bilete dus-intors.
Oamenii nu stiu sa spuna ce gandesc, atunci cand nu e prea tarziu. Teama, nehotarare, inconstienta? orice ar fi, e pierdere de viata.

E trist, dar n-am murit atunci. Nici urmatoarele dati. Si nu voi muri nici viitoarele dati. Desi mor de fiecare data, paradoxal. Deja stiu. Aproape ca mi-e dor de timpul cand nu stiam toate astea. E o amaraciune in aceasta “stiinta”. Desi, cumva, pentru ca stiu, ar trebui sa doara mai putin.

Si detectez greselile. Altora. Pe ale mele inca nu, aceea e treapta urmatoare, probabil.

ps. Mai am, din nou, o ora pana la imbarcare

Singurul lucru grav in viata

… este moartea, obisnuiam sa spun. Asta in perioade de restriste, cand ridicam capul, cu disperare, si nu mai vedeam lumina. Cand mi se parea ca sunt pe marginea abisului, sau in fundul tunelului. Sau acoperita de nori negri. Spuneam ca nimic nu-i grav in viata. Nimic. Doar moartea. Mi-ar fi placut sa ramana o simpla expresie de imbarbatare. Un lucru pe care mi-l spuneam eu mie insami, ca sa ridic capul si sa trec mai departe. Sa nu am a infrunta asta… Sa fie o metafora. Atat.
De trei zile ma confrunt cu moartea. A decedat un prieten bun al parintilor mei. Din acela cu 30 de ani de vacante impreuna, week-end-uri, sarbatori impreuna…. Sotia lui murise deja acum vreo 2 ani, de cancer. Asa se duc toti. Parintii mei sunt distrusi. Iar eu n-am niciun raspuns in fata durerii lor. Ma uit si sunt muta. Intepenita. Nu stiu si nu pot sa fac nimic. E absurd sa ii spui cuiva in situatia asta ca “toti murim“, ca era normal (normal??? ce cuvant atroce in unele contexte!), ca era in varsta. Nu cred ca exista un argument bun in fata pierderii. Nu cred ca exista o consolare posibila. Nu cred ca exista ceva ce poate alina. Ma simt legata de maini si de picioare, psihic, verbal, fizic. Ma simt impotenta si urasc felul in care ma simt.

Mie omul acela nu-mi era foarte apropiat. Adica era prietenul lor. Doar prin prisma aceasta…. Insa ma doare durerea lor ca si cand ar fi a mea. E mai teribila durerea mamei tale decat durerea proprie. Plus ca mi-e teama de socurile emotionale de acest fel. Pentru ei.

Ma gandeam. Mie nu-mi e frica de moarte. Deloc. Si nu-s lozinci. Pentru ca am trait frumos si asta puteam sa o spun si acum 15-20 de ani. Pentru ca traiesc cu pasiune, si in orice moment mi s-ar opri viata, eu stiu ca am trait frumos si intens. Acum 10 ani, de pilda, cand era sa ma calce masina la NYC, cu toata sinceritatea, si daca as fi murit atunci, era ok. Eram fericita in acel moment. Si as fi murit fericita. Moartea insa, e oribila pentru ceilalti. Oribila. Pentru cei care “raman”. Nu vreau sa-mi inchipui cum as supravietui mortii cuiva drag. In acel avion, m-am bucurat ca sunt impreuna cu Philippe, sa nu ne supravietuim unul altuia, chestie inumana pe care n-as fi stiut cum sa o duc.
Moartea de acum ma inspaimanta din doua motive: socurile emotionale pe care le suporta parintii mei, durerea lor la care eu nu am (din pacate), raspuns,  si faptul ca ma aduce sa ma gandesc ca nu stiu sa supravietuiesc mortii cuiva drag. Sunt paralizata numai cand gandesc o frantura de secunda…
Nu vreau sa mai gandesc nimic.