17 aprilie

17 aprilie a fost candva ziua sinuciderii mele. Sa te sinucizi si totusi sa rasufli….
Altfel, fiecare avem razboaiele noastre. In viata, din pacate, nu e ca la meciul de fotbal, in viata, daca ne accidentam, nu exista “rezerva”, nimeni nu preia stafeta. Unele lucruri nu le putem rezolva decat noi insine.

În viața mea sunt o grămadă de coincidențe. Culmea, ești una dintre ele. Ai apărut în viața mea la câțiva ani după ce în aceeași zi, cineva ieșise. Am urcat scarile rulante, lasandu-l in spate. Nu m-am întors sa privesc, aș fi plâns și nu îmi dădeam voie. Știu acum ca și el plângea. Am luat avionul și am traversat oceanul.
În aceeași zi, niște ani mai târziu, ai apărut tu.
Viata este foarte ironica.

Si ploua….

Cate eternitati vor mai trebui sa treaca?

ma intreb cate mii de ani vor mai trebui sa treaca incat sa ma uit la mesajele de la tine si sa nu ma apuce instantaneu plansul.
nu stiu ce am cautat in noaptea asta alba sa recitesc dialogurile, si am plans instantaneu, fara sa imi doresc sa plang.
Mi-e extrem de dor sa te “aud”

Cat mai dureaza?

Mi-a spus odata cineva ca “nimic nu-i batut in cuie”.
Despre provizoratul oricarei situatii, a vietii in sine… Despre efemerul oricarui moment.
De aceea astept mereu sa se termine, sa se schimbe. Pentru ca am incredere in cel care mi-a spus

cuie