Despre destin, avioane, scorpioni

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul.

Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia…

Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995.(cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi.
Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?”Nu, spune-mi.” “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandisem exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie. (nu era doar focul pasional al inceputului). In fine, asta a fost o paranteza, dar nu puteam povesti imprejurarea cu avionul, furtuna de nisip, aterizarea, omitand aceste lucruri. (cat despre asta, am tras niste invataminte din ea, poate voi scrie candva)

A doua imprejurare clara. 18 februarie 1999, autostrada Marseille Toulon, 190km/ora, frana brusca, masina scapata de sub control, parapet stanga, masina proiectata in parapetul din dreapta. Pe mine, nici macar o zgarietura. Incredibil. Si mai incredibil de atat, faptul ca am traversat in zig zag autostrada la 17.30, cand este circulatie multa, si ca totusi nu am lovit pe nimeni. Asta era prilej de carambolaj de zeci de masini… Nici macar o zgarietura, nici macar un hematom. Evident, o sperietura… Si nici macar nu am putut iesi din masina pe portiera mea, a soferului, atat era de sifonata…

A treia: 10 noiembrie 2008, seara, depasind regulamentar un tir. Soseaua Ramnicu Sarat-Buzau. Tirul era lung, eram pe la jumatatea lui, cand, pe sensul opus, din fata, un destept se apuca sa depaseasca si el o masina, desi nu aveam loc sa ne intersectam toti patru (cele trei masini si tirul), drumul nefiind destul de lat. Greseala de apreciere din partea lui, nevazand ca nu am timp sa termin depasirea si sa reintru in fata tirului inainte sa inceapa el depasirea. Nu aveam cum sa trag dreapta de volan, ca intram direct sub tir. Asa ca am mers drept, vorba arabilor, Inch’Allah. Principiul “om trai si om vedea”, care de fapt risca sa se transforme in “om trai si om vedea cum vom muri”. Ne-am spulberat reciproc retrovizoarele. Abia dupa ce am putut sa termin depasirea si sa reintru pe dreapta, in fata tirului, au inceput sa-mi tremure genunchii. Fusesem la cativa centimetri de moarte. Unu, doi centimetri, cel mult, de moarte. La cativa centimetri, ne loveam frontal, ma baga sub tir, antrenam si alte masini (drumul era foarte circulat). Si de altfel, daca ar fi fost asa, preferam clar sa mor, decat sa raman leguma sau in vreun alt fel.

Astea sunt cele trei momente clare, cand viata mea a fost un miracol. Vorba cuiva, esti ca o pisica, ai multe vieti.
Eu nu cred asta. Eu cred doar ca traiesti cat iti este dat.

Pe langa astea, au fost potentialele… De exemplu, scorpionii din desert, care misunau pe sub corturile in care dormeam, atunci, in toamna lui 2006. I-am vazut, erau acolo, erau reali. Dorel a prins unul, l-a inchis intr-un borcan. Pot intepa si prin panza cortului. Dar dupa ce petreci 12 ore in masina, conducand, nu-ti mai vine sa dormi in masina, si ai nevoie disperata sa dormi.

Si cand ma gandesc ca in Maroc, in muntii Atlas am dormit pe pamantul gol, pentru ca nu am reusit sa scot cortul, deoarece inghesuisera toate bagajele din Aro in Dacia noastra papuc… Ne oprisem la 4 dimineata, dupa o noapte grea, sa dormim un pic, 3 ore. Aveam nevoie de odihna, nu puteam sa pierd o ora cautand cortul pe sub bagaje. Eu am dormit direct pe pamant, Cornel a haladuit toata dimineata, asteptand sa se lumineze.
Si altele, si altele.

Dar nu, nu ma pot resemna la o viata “cuminte”, o viata pe langa casa. Cat iti e dat sa traiesti, traiesti. Si pe langa casa poti sa mori, in accidente stupide, innecat cu un os de peste sau alte idiotenii.
Si nu, nu exagerez.
Si nu, nu e doar o scuza de om care are nevoie de adrenalina 🙂

Stopul etern

Am observat ceva, de cateva luni, ba chiar poate ani. Exista un semafor, foarte aproape de casa mea, pe unde trec zilnic de cateva ori, cam in orice directie m-as duce.

Ei bine, acest semafor, dupa regulile probabilitatilor, ar trebui sa fie uneori rosu, uneori verde, atunci cand ajung in dreptul sau cu masina.

Ei bine, nu. Acest semafor este mereu rosu. Indiferent la ce ora ies din casa, la ce moment, in ce fel, acest semafor este mereu rosu cand ajung la el.
Niciodata, dar niciodata, de luni intregi, nu este verde cand ajung la el.
E mai mult decat ciudat acest lucru….

Echipa BTL MediaCom a luat premiu la Campionatul international de gatit in aer liber

Aveti un reportaj foto cu autori combinati, aici.
M-a amuzat ideea participarii la Campionatul International de Gatit in Aer liber, in parcul Izvor, si , recunosc, am vazut in acest eveniment, care imi placea ca si concept, si o ocazie potrivita de a ma promova. Si nu in ultimul rand, de a “scoate capul in lume”, caci ma lupt de aproximativ doua luni cu o amenintare de depresie…

Vineri am facut cumparaturile, pregatirile (gandisem aranjamentul standului, imbracamintea), avand in vedere ca la notare, juriul putea acorda cate 10 puncte si pentru aceste aspecte.

Decisesem demult, si fara sa ezit, reteta pe care aveam de gand sa o pregatesc. Doua motive puternice pentru aceasta alegere: 1.mi-e draga mancarea asta, si de cate ori am facut-o, am starnit numai admiratie; 2. e simpla de facut.
Am banuit ca in aer liber, cu mijloace limitate, nu e cazul sa ma intind la multe ore de preparare, cu focul pe care nu-l stapanesc la fel de bine ca pe cel din bucataria mea.

Si am stiut ferm de la inceput ca multe sanse am daca imi cultiv brandul meu personal, atentia pentru detalii, si daca aranjez masa cum as face-o acasa, in culorile vii pe care le am si la mine (de cand am reusit sa scap de mobila neagra care era in ea insasi motiv de depresie).

Am dormit putin in seara de vineri spre sambata, adica mai exact, 3 ore. Dupa 3 ore, scularea la ora 7.30. La 9-9.30 trebuia sa luam standurile in primire. Concursul incepea la ora 11. Noi participam la Competitia de Gatit in aer liber, sectiunea Plita. Alaturi de mine, in echipa, s-a inscris mama, careia ii multumesc enorm pentru sustinerea la toate nebuniile care-mi trec prin cap. Si bineinteles, in echipa noastra erau prezenti Zeta si Zorro, cu papioane rosii, de sarbatoare, asortati la culorile echipei (caci evident, ce culoare ma poate caracteriza pe mine mai bine decat rosul… si albul vara– fara nici o conotatie:) )

Zeta nebunica

Zorro, ganditorul

Ne-am ciondanit un picut pe diverse teme, dar mama s-a prins repede in joc, si a avut idei, ba chiar dorea sa ne inscriem la mai multe categorii (vroia sa participe cu spuma ei de capsuni, unul din hit-urile ei personale gastronomice, la sectiunea desert, si cu faimosii tocinei la sectiunea gatit la plita).

Desi am vazut de dimineata ca sunt multe standuri cu profesionisti, multe restaurante (Cabana Vanatorilor, Rozmarin, etc), si desi concursul avea ca regula ca toti participam si concuram in acelasi timp, nu pe sectiuni profesionisti-amatori, nu m-am descurajat, caci cred cu putere in faptul ca daca ai o personalite puternica, pe care stii sa ti-o afirmi, aceea e sansa ta. (si rezultatul nu m-a contrazis)

Am facut escalop cu smantana si stafide, voi da si reteta pentru doritori. De aceasta mancare ma leaga multe amintiri placute. Am invatat sa o fac in Franta. Nu cred ca-mi amintesc, din pacate, cum si de unde, si nici cand am facut-o prima data. Insa stiu sigur ca toti cei care au avut ocazia sa o guste, (chiar si pretentiosii), m-au laudat, m-au admirat, au mai cerut. Am facut-o de zeci de ori de atunci, si cu acelasi succes. E una din armele mele secrete, toti adora mancarea aceasta:) O insotesc cu orez basmati, simplu si parfumat, dar se poate acompania si cu cartofi natur, sau pommes noisette.

Zis si facut, am venit de dimineata, am carat apa, am carat mesele, am carat butelia si arzatorul, am aranjat mesele, am executat chestia, fara emotii, degajata, doar putin nervoasa, caci din cauza oboselii, ma agasa orice. Ciudat a fost ca nimeni nu a verificat ca venisem cu ingredientele crude si ca gatisem acolo. Oricine ar fi putut veni cu mancarea gata facuta, si doar sa o incalzeasca. Dar in ruptul capului n-as fi facut acest lucru.

Exact amuzamentul acesta era, sa ma chinuiesc stand pe un scaunel si sa gatesc pe o plita pusa direct pe pamant intr-un parc din mijlocul Bucurestiului. Era pacat sa strici tocmai esentialul. Si sa nu uitam, eram acolo pentru FUN.

Ma imbracasem in rochie rosie, evident. Pe deasupra croisem pentru mine si mama cate un sort rosu cu alb din metraj de la Ikea, din care facusem si una din fetele de masa. Am avut pantofi rosii de lac, cu toc, care au fost prilej de contradictie cu mama. Insa ei fac atat de tare parte din brandul meu personal, despre care vorbeam mai sus, incat ar fi fost inselatorie sa imi pun pantofi fara toc (eu care nu port niciodata asa ceva – cu exceptia proiectului din campania de asta toamna – chiar a trebuit- dar din punctul meu de vedere, in toamna am fost ca si in desert, absolut deghizata, ca si costumatie: blugi, pulovere, fara tocuri, uf).

Eu sunt eu, iar eu sunt blonda in rochie rosie, cu pantofi cu toc, cu doi catei cu papion rosu, care gateste frantuzeste, si care prefera sinceritatea fara complexe. In cea mai mare parte a timpului, ma simt bine cu mine insami, si asta se simte si in exterior.

M-am bucurat enorm ca, dintre prietenii pe care ii invitasem, multi au reusit sa vina, chiar si cei despre care stiam ca au o zi foarte ocupata (cununii si botezuri).

M-am bucurat enorm si ca, pe parcursul zilei, am avut ocazia sa fiu alaturi de unii dintre cei care-mi sunt aproape.

 

Dragii mei, sa stiti ca a contat enorm sa va am langa mine. Imi pare rau pentru cei care a trebuit sa plecati inainte ca mancarea sa fie jurizata si sa o putem manca. Dar, va promit ca raman datoare cu acelasi lucru, sa va invit la o cina acasa, la care sa gatesc, evident, mancarea premiata:) Asa, imi veti vedea si casa, dupa ce am virat de la negru la culori;)

Ca si concurs, nu a fost instituita o limita de timp pentru gatit, fiecare trebuia doar sa anunte cu un sfert de ora inainte de a termina, pentru ca juriul sa poata trece si sa faca jurizarea. Intre timp, echipa noastra a spart un castron, verzui, asortat cu toata vesela si masa, gandit pentru a servi in el carnea cu sos. M-am necajit rau, nu atat pentru castron (da-l incolo, mai iau unul, cioburile aduc noroc), cat pentru ca nu aveam rezerva, si-mi lipsea:( Aveam si alt castron, din bambus, tot verde, dar era prevazut pentru orez, si forma lui era prea adanca, nu era asa intins ca cel din ceramica, astfel incat nu prea era adaptat pentru mancare cu sos, fara de care sosul s-ar fi strans la fundul bolului.

Am gatit repede, si inca ma stresam ca nu destul:) Insa am fost a doua care m-am dus sa anunt ca sunt gata. Gemenii astia si viteza lor…:) Ulterior am constatat ca a fost o strategie foarte buna, cu adevarat, desi recunosc ca e inascuta si nu a fost premeditata. Spun ca a fost o strategie buna, in primul rand pentru ca juriul nu era blazat, nici plictisit, erau la inceput si aveau timp, chef si dispozitie buna. In al doilea rand, au venit sa jurizeze intr-un sfert de ora de la anunt. Ei bine, aveam sa vad mai tarziu ca altii, care terminasera peste un timp, au asteptat si cate doua ore de cand au anuntat. De exemplu vecinii nostri de stand, niste clujeni super draguti, un cuplu foarte linistit si implicat in ceea ce faceau, de la un restaurant cu specific indian. Ceilalti vecini, pe partea cealalta, erau un restaurant din Pantelimon, La Gilbert, care au facut un spectaculos miel la gratar si un peste.


Alaturi, la alt stand, era pensiunea Rozmarin din Predeal. Multe echipe de la restaurante, hoteluri. Bella Italia, Hotel Paltinis, Pensiuni din Bucovina, Riksos Hotel din Turcia, etc… Toti acestia concurau cot la cot cu noi, cu care trebuia sa ne batem. Iar noi nu puteam castiga decat avand un brand puternic, si afirmat. Sigur, meseria lor e sa gateasca. Dar sa nu uitam ca meseria mea este sa COMUNIC:)
Care pe care, cu armele lui secrete;)

 

Fiecare sectiune avea juriul sau. Juriul de la sectiunea mea, sectiunea Plita era format din Antonio Passarelli, (de la Danut SRL), Cristian Zgabercea, de la Consiliul Judetean Constanta, Jakob Haussman, (vedeta tv a emisiunii “Hai sa bucatarim”), Horia Virlan (de la Cireasa de pe tort). Ei, oameni importanti si priceputi.
Insa eu am fost degajata, am suras frumos, am stiut ca e un atu sa surad si sa fiu draguta, (imi cunosc puterea de seductie, chiar daca in unele momente din ultimele luni am cam uitat si ma incerca in perioade negre o neincredere in mine). Cu ei, am fost dezarmant de sincera ( am spus “bine, eu sunt aici absolut amatoare, dar imi place sa gatesc, cand am pentru cine”).

M-au intrebat cum am facut-o, au pus intrebari precise si punctuale, iar eu am raspuns sincer si deschis, fara emotii, surazand, chiar ma amuza ideea. Eram degajata si pentru ca nu era o lupta de orgoliu, iar pentru mine era deja frumos ca eram acolo, si ziua chiar a fost reusita.

Evident, unul dintre cei din juriu, a inceput sa ma intrebe daca am o carte de vizita sa-i dau, ca vrea sa vina la mine in fiecare seara, sa manance ce gatesc. Cu aluzii ca ma place. Magulitor, totusi;) Iar altul se prefacea ca o suna pe sotia lui si ii spunea ca acela face pe cocosul 🙂 Show:)) Deja cunosc placa cu venitul la mine:) Mai am un “client” care se tot auto-invita la micul dejun, dar a tot fost refuzat politicos de fiecare data;) El tot insista, eu tot ocolesc.

 

Cateii au fost exemplari, si-au jucat bine rolul de parte a echipei. Au avut si ei parte de pui si orez. Ultima parte a zilei am petrecut-o singuri, eu, mama si cateii.

Costica a plecat acasa, era cald, foarte cald deja si obositor.

Eu eram “pe rotule” de oboseala, dar eram atat de bucuroasa de ziua petrecuta, si atat de euforica, adrenalina la maxim, incat efectiv nu reuseam sa ma conving ca e mai bine sa plec. Oricum, nu aveam pe unde sa scot masina, printre corturi, standuri, vizitatori.

Pana la urma, cu regret, am plecat, pe la 6 si ceva.
M-am bronzat ca tractoristii, dar nu, cu urme de tricou, ci de rochie:)
(va continua)





Ieri a fost ziua in care am participat la Campionatul international de gatit in aer liber, in parcul Izvor.