Prietenii mei, baietii

Imi staruie in minte demult proiectul acestui text, ma bantuie ca un dracusor, dar mi-a lipsit timpul sa-l scriu. Am refuzat sa mi-l conturez in minte, pentru ca l-as fi «inceput», l-as fi antamat, si-l stricam. Asa sunt eu, totul trebuie sa iasa complet, si sa se astearna direct pe ecran. A gandi sau a incerca sa conturez in minte strica rostirea. Din lipsa de timp, pana acum n-am putut sa scriu asta. Sau cand aveam timp, nu aveam stare;)
Acum m-am hotarat sa am si timp si stare. Dupa asta, nu o sa mai am prieteni.  Or sa fuga :)))  Glumesc. Cine ma iubeste si-mi sta in preajma stie ca-s nebuna, asa ca nu se sperie cu una cu doua. Cine ma iubeste, ma iubeste cu totul, si-mi stie nebunelile. Si analizele, cu despicatul firului in patru, opt, 16, 32, etc. Si nevoia de a intelege orice. De a-mi explica orice (sau o mare parte). Defect de om de mate-fizica. (aaaa, aud mirari, n-ati fi zis ca-mi placea matematica, asa-i?)

Am decis sa dedic acest text prietenilor mei de sex masculin. Am multi prieteni (poate chiar mai multi decat prietene), si de cand ma stiu, intotdeauna, m-am inteles foarte bine cu baietii. Am si in prezent multi prieteni baieti.

Daca as fi avut vreodata de ales, as fi preferat sa lucrez mereu cu barbatii. Cea mai neplacuta amintire o am din cele cateva luni in care in viata mea profesionala a trebuit sa lucrez intr-o echipa predominant feminina. (aproape exclusiv feminina). Nu ca as avea eu vreo problema cu ele, eu sunt de stilul prietenos si deschis, nu cer decat sa cunosc persoane diferite, cat mai diverse posibil. Dar femeile sunt rele, invidioase, ciudate (nu generalizez, doar ca-s multe asa). In munca intervin chestii de genul «De ce e aia mai frumos imbracata ca mine ?», «De ce se uita cutare nu stiu cum la ea si la mine nu ?», «De ce are perechea aceea de pantofi ?», ma rog, si altele, in detrimentul aprecierii strict profesionale. Femeile sunt mai mieroase, uneori pana la prea dulce. Barbatii sunt mai directi si isi regleaza problemele eventuale in fata. Nu te injunghie pe la spate, si nu au metode insidioase. Dar nu continui, caci textul acesta era despre ei, prietenii mei.

Prietenia dintre barbati si femei este o dilema des intalnita. Exista ea cu adevarat ? e doar un alt aspect al atractiei ? Poate sa existe prietenie intre sexe diferite fara atractie ?, si alte intrebari de acelasi gen. Eu nu mi le mai pun demult (si nici macar nu-mi amintesc sa mi le fi pus vreodata, caci eu sunt de genul «hai sa traim lucrurile, si vedem dupa, om gasi noi un mod de a ne da seama:P»). Sunt foarte analitica, dar analiza nu intervine la inceput, ci undeva dupa.

Insa, dupa ce am trait atatea (cat pentru vreo trei vieti, fara exagerare), am realizat, acum vreo cateva saptamani, ca prietenii mei se pot imparti in trei categorii distincte. Le enumar la rand, fara nici o ierarhizare, ordinea fiind pur si simplu ordinea in care le-am determinat existenta :

1. Cei (foarte putini) pe care i-am iubit, care m-au iubit, cu care am avut o poveste. Acestia mi-au ramas aproape. Intr-un fel eu ii voi iubi toata viata, pe fiecare dintre ei, pentru ca fiecare dintre ei este o particica din mine. Faptul ca intr-un fel ii voi iubi toata viata nu stirbeste cu nimic sentimentele prezente, caci sunt in cu totul alt plan, fara umbra de rivalitate.
Povestea alaturi de fiecare dintre ei m-a modelat sufleteste si a facut din mine omul care sunt azi. Sunt mandra de fiecare dintre acele povesti, de fiecare moment, si nu ii reneg pe nici unul.
Mie nu-mi plac oamenii care scuipa in spate. Nu-mi plac cei care blameaza ce au adorat. Mi se pare o lipsa de respect pentru tine insuti sa barfesti sau sa improsti cu noroi ceea ce ai iubit. In fine, dincolo de aceste consideratii despre viata, ideea e ca eu ma simt mai bogata si mai buna cu fiecare moment pe care l-am petrecut. Am o relatie speciala cu fostii (putini, repet, nu va faceti acum iluzii). Sunt oameni pe care ma pot baza. Sunt oameni cu care ma pot sfatui, pe care ii pot intreba lucruri. Aproape orice lucruri. Unul singur nu mai e aici, e in lumea de dincolo. (Philippe, Dumnezeu sa-l ierte). Dar stiu ca si din lumea de dincolo ma priveste cu duiosie. Cei din aceasta categorie imi sunt aproape si sper ca-mi vor fi tot timpul. Pot vorbi orice cu ei. Ei chiar ma cunosc foarte bine. Pot glumi, putem rade, debarasati de orice tensiune  Cine ma poate cunoaste mai bine?
Am spus ca pot vorbi orice? Ei bine, rectific: „aproape orice”  Pentru ca da, au si ei limitele lor. Vorbim de toate, cu o singura exceptie: ok, nu, nu vorbesc despre iubirile mele urmatoare.
Aici simt ca ar scartai relatia noastra de prietenie, si fair-play-ul lor.

2. Cei care-mi sunt prieteni pentru ca si-ar dori sa-mi fie altceva, dar nu se poate, si atunci stau pe aproape ca poate-poate cine stie, intr-o zi, intr-o buna zi cu soare…. Acestia sunt mai multi, mai bine zis mult mai multi decat cei din categoria de mai sus (nu ca ma laud, dar chiar… sunt).
Cu acestia ma pot distra, putem rade. Ii ascult daca au nevoie sa vorbeasca, daca vor sa se descarce. Incerc sa-i sfatuiesc. Ma ajuta, daca am nevoie de ajutor. (ca poate doar-doar…) Cu acestia pot iesi la o bere, pot vorbi ore intregi, ma pot sfatui daca am nevoie.
Dar limitele sunt repede atinse. Nu pot cauta la ei sfaturi sentimentale (ca deh, nu le pot cere o asemenea detasare, si nici nu s-a inventat un asemenea obiectivism). Desi, cand sunt in framantari sentimentale, bantuita de indoieli si plina de intrebari, construind scenarii si incercand sa analizez orice cuvintel, orice gest, as avea nevoie de parerea unui baiat (baietii gandesc altfel decat fetele, si mi-ar fi utila parerea unui alt baiat despre situatiile care ma framanta). Dar la capitolul acesta, cei din categoria 2 se blocheaza. Asa cum se blocheaza si cand vorbesc cu ei despre cei de la categoria 1.
Deci, una peste alta, din pacate, prieteniile cu ei sunt cam limitate, si un pic frustrante din punctul meu de vedere (care as vrea sa nu avem limite de discutii), si probabil frustrante si pentru ei… ca na… acel doar-doar nu vine, nu mai vine. Si dupa parerea mea, nici nu va veni. (acum cred ca cei din categoria 2 au fugit definitiv de langa mine )

3. A treia categorie, (repet, fara nici un fel de ierarhie), ii cuprinde pe cei, rarissimi, care sunt confidentii mei si viceversa, fara limitari, fara nici un fel de implicatie, de atractie, de „a fost” sau „mi-as dori sa fie”. E o prietenie frumoasa, curata, intreaga, fara nici un fel de componenta sexuala. Fara nici o dorinta, si nici macar atinsa de gandul vreunei dorinte. Prietenie ca si cand am avea acelasi sex. Dar de fapt mai bine, pentru ca e vorba de complementaritate.
Si acestia sunt extrem extrem de putini. Acestia sunt mult-mult-mult mai putini decat mi-as dori sa fie. Cu acestia nu vorbesc des. Dar cand vorbesc, e profund. E adanc.
Ne plangem pe umar, ne imbarbatam reciproc, radem, glumim. Uneori, ne cunoastem abia dupa 6 ani...

Acum, stati aici, nu fugiti! In feluri diferite, am sentimente pentru fiecare dintre voi. Si tineti minte, eu nu-mi pierd timpul cu prosti 🙂
Credeti-ma! Sunt foarte selectiva, cum ma stiti, si cum stiti, am standarde ridicate. Asa ca e o validare a valorii voastre personale daca-mi rup din timp ca sa ne vedem, sau ca sa vorbim 😉

Razboiul din Transnistria si bogatia culturala: mituri cu si despre rusi

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu.
Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul “Gara pentru doi”, care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist.
Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si….

Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea.
Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva.

Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, “am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica“. Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si acum 🙂 Si mi se par mari atuuri 🙂

Astazi, am devenit mai nuantata. Nu mai sunt atat de transanta. Mai am parti extremiste, dar incerc sa le domesticesc.  Sigur, eu sunt tot anticomunista (asta stiu ca voi fi pana la moarte), dar da, pot sa discut cu prietenul meu din Statele Unite, si sa accept si argumentele lui ca nici capitalismul nu e ceva in totalitate bun (limitele lui le simtim in anii acestia… derivele lui le platim). Sigur, sunt tot anticomunista, si nu am o pasiune pentru rusi, dar pot sa discut cu ei, si pot sa incerc sa le inteleg modul de viata si lucrurile pe care le spun. In egala masura cu alte    popoare. Fiecare merita respect in diversitatea lui.

Zilele astea am avut ocazia sa discut cu un rus, un bielorus, plus doi transnistreni rusofoni. Am fost curioasa despre modul lor de viata si am pus o multime de intrebari. Nu, nu erau de politete. Nu, nu erau gratuite. Proveneau dintr-o reala curiozitate, un sincer interes. Eu nu prea port conversatii de florile marului.
M-am modificat un pic din copilarie.  Am invatat ca exista diversitate. Am invatat ca ne imbogatim ascultandu-i si intelegandu-i pe ceilalti. Am invatat sa respect fiecare individ, acceptand ca poate fi diferit de mine, acceptand ca poate iubi lucruri pe care eu le urasc, si ca poate uri lucruri pe care eu le iubesc. Am invatat ca  daca merg spre cineva cu inima deschisa si cu respect si interes, la randul meu voi fi respectata. Ca suntem indivizi diferiti, dar valoram la fel, si valoram mai mult atunci cand ne imbogatim  spiritual ascultandu-i pe altii. Si ca putem invata ceva de la oricine.

Da, stiu, am antrenament. Un antrenament de zece ani petrecuti scufundata perfect in alta cultura. Zece ani in care nici o secunda cineva nu s-a purtat cu mine diferit pentru ca sunt romanca. In care ma intrebau pe mine cum se ortografiaza cuvinte din limba lor materna (si da, eram toti jurnalisti). Despre acesti 10 ani am scris si voi mai scrie, cu alte ocazii.
Am antrenament de imbogatiri culturale, deci. Imi amintesc ca in anii de studentie, la jurnalism la Bordeaux, aveam numai colegi francezi. Insa, o colega era frantuzoaica din Tara Bascilor (care sunt o populatie distincta cu limba si cultura diferita), alta era jumatate spanioloaica. Ele aveau prieteni un libanez, un mauritanian, o portugheza. Ah, si Nafisatou, o senegaleza. Philippe era ca mine, deschis, curios, fratern. De altfel, se declara “cetatean al lumii“. Ei bine, cand ne-am dat seama cate nationalitati eram cand ne reuneam, am facut inclusiv un meniu, tiparit, cu “Restaurant multi-cultural“. Eram mandri de asta. Caci da, acasa la noi era Turnul Babel. Am aflat, insa, in acele seri, petrecute impreuna, mai mult decat as fi putut afla citind o mie de carti.  Am invatat mai mult decat din 10 enciclopedii.

Mai tarziu, cand am stat in sud, pe Coasta de Azur, unde oamenii votau puternic partidul nationalist, Le Front National (de altfel, Toulon a fost una din cele trei municipalitati castigate de  Front National- caci doar trei orase erau in Franta), am inteles ca unii oameni pot fi si altfel decat mine (adica pot fi xenofobi, rasisti, inchisi). M-am inteles bine (culmea!) si cu acestia, si faptul ca eram romanca nu a fost nici macar o secunda o problema. Bine, sigur, sunt blonda cu ochii albastri, era perfect pentru cei care isi doreau rasa ariana 🙂
M-au iubit si familii nobile, bogate, care votau FN. Prima data cand am venit sa lucrez la ziar, am stat intr-o casuta din gradina imensa a unui domeniu apartinand unei vechi familii nobile. M-am trezit invitata la masa, pusa la locul de onoare, cu pahare si tacamuri de argint… Pentru ca ma iubeau si ma pretuiau. In fine,  despre asta, alta data. Multumesc, mama, pentru educatie si firea pe care mi-ai cultivat-o. Stiu ca pentru asta m-au iubit oamenii aceia.

Ideea e ca am vorbit cu cei doi transnistreni rusofoni despre razboiul din Transnistria. Eu am vrut sa stiu. Eu am intrebat. Am vrut sa inteleg, cum e, de ce e, cum a fost, cum au simtit cei    care traiau acolo. La fel cum l-am intrebat pe Pierre, libanezul orfan de ambii parinti din cauza razboiului, cum a fost la Beirut. La fel cum l-am intrebat pe Ibrahim, mauritanianul, din   familia Ould’Dadda, care fusese inlaturati de la putere, cum se petrecuse mazilirea.
Razboaiele sunt ceva de care am oroare. Atat de mult incat nu pot vedea nici macar filme de razboi. Si nu numai. Nici filme de orice altceva, daca au razboiul ca fundal. Oricare razboi. Razboiul mi se pare ceva oribil, traumatizant, prea mult.     Dar am vrut sa inteleg ce au putut trai atunci cei din Bender, in timpul razboiului din    Transnistria. Si nu, nu m-am mirat ca si-au dat drumul greu… Oribilitatile nu trebuie trezite.
Sunt oameni simpatici. Azi traiesc cu pofta. Cred ca traiesc, de fapt, mult mai cu pofta. Au scapat de un razboi. Spun glume mereu. Am ras impreuna in astea doua zile, foarte mult. Dincolo de piedici lingvistice, dincolo de stangacii. Am ras chiar mai mult, pentru ca totul era foarte inedit. (Au zduhnit porcii, si cele doua porcarii)
Si nu, nu, rusii nu musca 🙂 Si nu, nu-s toti comunisti.  Dar, apropo de mituri, da, rusii beau. Beau vodca. Beau enorm de multa vodca. M-au speriat. Beau vodca si cand sunt 40 de grade afara, si ei stau la soare. Beau ametitor de mult.
P.S.     Aaa, si da, acum stiu sigur ca vreau sa merg la Moscova. Macar sa vad metroul :))

Micile mele pacate….

…recente:)
micile mele pacate… exotice 😉

p.s. pusheneto ubiva

Vorba lui Philippe, pe vremuri: “Am auzit ca fumatul ucide incet“.
Tacea, zambea si adauga: “Dar cine v-a spus ca ma grabesc?”