Multumesc, mama!

Sunt nascuta, crescuta aici, in Bucuresti. Am obiceiul sa spun ca sunt copil de asfalt, pentru ca nu am fost in copilarie in vacante la tara. Adica am fost doar intr-o copilarie mult prea frageda, din care nu am amintiri. In fine, nu copilaria si amintirile sunt subiectul despre care vreau sa scriu aici.

Am avut bunici pe care i-am iubit mult. Am o mama de o noblete sufleteasca rara. De fapt, e nobila in tot.
Am o mama extraordinara. O femeie si feminina, si puternica. O femeie eleganta si fizic si mai ales eleganta moral. O femeie care a reusit profesional, si care a fost si mama exemplara.
Care gatea si se ocupa de casa, desi cariera sa a fost (si este) impresionanta. Mi-a fost model, cand am crescut. Mi-a starnit admiratia de cand am mijit ochii. O admir si acum. M-a indrumat intr-un fel minunat, m-a ghidat. Nu stiu cum a facut, dar a procedat extraordinar. A avut o metoda incredibila de educatie. Nu mi-a interzis niciodata nimic. Nu am avut, practic, interdictii, pe parcursul copilariei si adolescentei. Tocmai pentru ca nu am avut interdictii, tocmai de aceea nu am fost tentata sa fac cine stie ce prostioare sau prostii. N-am fumat, n-am baut. Nici macar n-am avut prieten 🙂 Vroiam doar sa invat. De altfel, am luat premiul 1 pana in clasa a 12a. (aici era sa fac o gluma proasta, din seria “si la ce mi-a folosit!:D”)

Si asta pentru ca nu mi-a spus niciodata, dar niciodata: “Invata! Fa-ti lectiile!” Eram extrem de cuminte, si asta pentru ca nu mi se interzicea in mod clar nimic. Insa a stiut, habar nu am prin ce metoda, sa-mi sadeasca in mine valori puternice (corectitudine, onestitate, loialitate, ura fata de minciuna si lasitate, constiinciozitate… si altele). Si a stiut si sa ma faca sa inteleg care sunt lucrurile rele. Tot nu stiu prin ce metoda, caci in orice caz, nu prin interdictii rostite.
Imi acorda devreme multa incredere. Si ma simteam mandra de asta, si nu i-o inselam. Eram asa, cumva, responsabila de increderea pe care mi-o acorda.
Imi acorda si multa libertate. La 13-14 ani ieseam la petreceri cu colegii mei, si ramaneam pana la 1-2 dimineata, ceea ce la varsta noastra si la vremurile de atunci era foarte mult. Toate colegele ma invidiau pentru mama. Pentru intelegerea ei. Pentru felul in care se comporta cu mine. Pentru tineretea si eleganta ei, pentru libertatea pe care mi-o acorda.
De altfel, mult timp dupa copilarie, acum, ca adult, o fosta colega de-a mea din scoala generala, pe care am continuat sa o vad pana la bacalaureat, imi spunea ca pe mama o vedea ca pe o doamna din inalta aristocratie, ca purta acea noblete in priviri, in atitudine si in comportament, ramanand in acelasi timp calda si feminina.

Mama mi-a cultivat si dragostea pentru diferenta. Si dorinta de a ma distinge printre ceilalti. De a fi intr-un anume fel. Si de a nu fi ca ceilalti. Si placerea de a fi cocheta si ingrijita mereu.
Mama, desi era o femeie ocupata, desi muncea mult, desi pleca in delegatii mereu, imi facea rochii si fuste. Mi le concepea si mi le cosea. Ca sa nu fiu imbracata din comertul socialist. Ca sa fiu altfel. Sa fiu draguta si sa ma disting intre puloverele, rochiile, pantalonii comunisti.

Ulterior, nu s-a amestecat in viata mea.
Am iubit pe cine am dorit. Nu s-a amestecat deloc, niciodata. Nu a spus nimic, nu a comentat, desi, plasandu-ma din punctul ei de vedere, ar fi putut sa o faca. A spus intotdeauna ca eu trebuie sa aleg, asa cum cred ca e cel mai bine pentru mine.

O iubesc, sunt mandra de ea. Multumesc, mama!

p.s. incepusem aceasta postare cu gandul de a scrie despre un subiect mai general: “parintii est europeni versus parintii vest europeni”. Dar mama merita o postare intreaga, separata. De fapt, mama merita tot. Orice.
Voi scrie despre versiunile est si vest europene in curand, poate tot azi 🙂

Importanta cuvintelor

De cateva zile, o persoana care m-a cunoscut de curand observa ca pentru mine, cuvintele sunt foarte importante.   Da, cuvintele sunt importante, mai bine zis inlantuirea de cuvinte care inseamna comunicare. Scrisa sau vorbita.   Nu cuvintele in sine, ci ceea ce ele transmit, felul in care transmit.   Nu cuvintele, ci notiunile. Lucrurile, sentimentele, schimbarile, starile.   Nu cuvintele sunt importante, ci ceea ce ele reusesc sa imbrace.   Cuvintele goale, rostite doar pentru ca ele suna intr-un fel (melodios, straniu, dur, intrigant, surprinzator), nu au nici o valoare, sunt mai putin decat zero. Cuvintele nu-mi plac decat  atunci cand sunt “pline”, umplute de miezul notiunilor.
Pe de alta parte, vorbeam cu aceeasi persoana ca ele, cuvintele, sunt de fapt o conventie. Ca poate unul spunand “fereastra”, intelege altceva decat restul lumii. Si, din cauza asta, “aratandu-mi  Dex-ul, nu-mi demonstrezi nimic.” Sigur, are dreptate, dus la extrem, are dreptate. Dar fara un minim de conventii comune, nu supravietuim ca sistem social. Printre care, conventia cuvintelor.  Altfel, ma pot juca la infinit cu notiunile. Pot sa te innebunesc, ca interlocutor, cu tot felul de fraze absurde, care pentru mine inseamna ceva. Pot sa te fac sa crezi ceva, si sa-ti retez  imediat, sadic, crezurile, sa neg ceea ce pari a fi sigur ca ai inteles, hohotindu-ti in fata ca de fapt nu ai priceput nimic.   Deci sigur, prin reducere la absurd, se poate si asa ceva. Acea reducere la absurd din matematica (domeniu ce-mi ramane drag).

Imi plac cuvintele, dar nu ca unui literar. Imi plac cuvintele ca unei indragostite de matematica, ca unei fiinte cu structura logica.
A, ca scriu? Nu scriu ca un “uman”. Scriu ca un “real”.
A, ca scriu? Ca scriu “frumos”, dupa cum apreciaza ceilalti? Nu stiu daca scriu “frumos”. Stiu ca scriu cum simt. Stiu ca scriu direct. Stiu ca scriu adevarat. Stiu ca scriu, caci altfel nu  traiesc. Nu scriu ca un artificiu. Nu scriu ca un trucaj. Nu scriu ca un machiaj. Scriu ca o respiratie. Scriu pentru ca asa traiesc.
Ca scriu pasional? Nu. Scriu cum sunt, pur si simplu.
Ca scriu transmitand stari altora? Pai cine nu poate sa le duca, sa nu citeasca, simplu. Schimba canalul, de aia s-a inventat telecomanda! 

20 septembrie, Sanary sur Mer

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa).
E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete.
Hehe, vorba francezului: “Il vaut mieux mourir debout que vivre couche”. (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu.

Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment.

De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus.

Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori
De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂

La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat.
Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani.

Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea fericita. Dar el ma cerea de sotie in fiecare sambata (desi stateam impreuna, plecam in vacante impreuna, imparteam bunele si relele cotidianului). Sase ani, sambata de sambata, a staruit. Atunci am acceptat sa ii fiu sotie, daca asta chiar insemna ceva pentru el, intr-atat incat sa o faca in fiecare saptamana, timp de sase ani….

Am acceptat sa ma casatoresc cu el, insa am spus : ok, o facem, atunci, pentru ca pentru tine conteaza, dar vreau sa fie cum doresc eu. Si cum doream eu, poate va intrebati ? Fara rochie de mireasa, fara lume, fara tamtam, fara nimeni de fapt. Nu vroiam petrecere, pentru ca nu aveam ce sarbatori. Din punctul meu de vedere, bogatia noastra era relatia minunata pe care o aveam, si o sarbatoream in fiecare zi 🙂 Deja de sase ani, si aveam sa o mai sarbatorim inca…

In primul rand ca m-am casatorit in paradis, la primaria din Sanary Sur Mer, unde locuiam eu (asa se face in Franta, te casatoresti in circumscriptia fetei). Am vrut sa fie acolo doar mama, noi doi, ca na, fara noi nu s-ar fi putut, primarul (cineva trebuia sa ne casatoreasca:)), si cei doi martori (erau obligatorii prin lege). In rest, nu vroiam sa fie NIMENI. Si nu vroiam sa fac nimic dupa 🙂 Serios. Prietena mea cea mai buna, Karine, stia, evident, ca ma casatoresc. Insa nu o invitasem, cum am spus, nu vroiam pe nimeni acolo. Si nu din cauza lor, ci din cauza a ceea ce vroiam eu pentru acea zi, si cum vroiam eu sa fie.
Cu o seara inainte, Karine m-a sunat. Si am simtit din vocea ei, ca nu intelegea, ca nu ar fi trecut usor peste acest episod, daca nu o invitam. Si atunci m-am auzit spunand, cu jumatate de gura, neconvinsa: “Daca vrei, poti sa vii maine. La ora 11, la primarie.” A venit. Cand a ajuns, a inteles brusc de ce nu o chemasem…

Poate am pierdut ocazia de a-mi tria prietenii cu acea ocazie, cum a patit Ionouka? Nu, nu cred, caci in tarile normale la cap, cu oameni maturi in gandire, cu respect fata de cel de langa tine, la popoare in sanul carora nu domneste isteria, o asemenea intamplare, ca a ei, nu s-ar fi putut intampla.
La mine veneau colegii (care-mi erau aproapte toti si prieteni), sa-mi schimbe cauciucurile de la masina daca faceam pana noaptea la nu stiu ce distanta de ei, chiar si zeci de kilometri (in Romania nici macar nu mi-as permite sa sun….), deci daca veneau sa ma depaneze… clar ca nu ma refuzau la o petrecere 🙂 Sigur nu s-ar fi intamplat. Dar oricum, eu nu am vrut lume. Independent de orice. Decizia mea e ca nu vroiam lume.

Am acceptat cu greu sa mergem la un restaurant in acea seara, desi mergeam doar noi, martorii si mama. Insa a fost dragut ca am ales un restaurant amenajat intr-o veche inchisoare medievala, aflata la 4 metri sub pamant. Se numea “Les Oubliettes” (adica inchisoarea), e la Hyeres les Palmiers. Toti chelnerii erau imbracati ca in Evul mediu, si deghizati, unul cu un cutit infipt in cap, etc. Fiecare masa e intr-o celula.

Acceptasem casatoria, pentru Philippe, pentru staruinta lui, pentru ca simteam ca asta insemna ceva pentru el. Pentru mine, asta nu insemna nimic in plus. Importantul rezida in ceea ce era intre noi (nu legaturi creeate de hartii administrative).

Dar a fost un cadou, probabil cel mai important cadou pe care i l-am facut.

ps. Intre timp, am cunoscut-o pe Ionouka, lumea-i mica, foarte mica 🙂