Spune un om inteligent, pe FB, aseara: “Unele femei de azi vor ca bărbat să: “te trezești în fiecare dimineață să mergi la serviciu, să iei/duci copilul de la grădiniță, să faci curat, să speli, să gătești şi să mai ai timp şi pentru tine…” dacă se poate ar mai vrea şi ca acesta să închidă ochii când ea mai zăboveşte cu vreun şefuleț, instructor de fitness sau de yoga
Păi ăla nu e bărbat! E o mamă eroină!“
e partial adevarat 🙂 Partial, insa, exagerat 🙂
Sotul meu, francez fiind, impartea cu mine sarcinile de toate felurile (noi n-am avut copii, dar cu fosta sotie, cu care a avut copii, a impartit si schimbatul de pampers, dus la scoala, etc), si asta nu-l facea mai putin masculin, mai putin puternic, mai putin barbat.
Iar faptul ca impartea cu mine sarcinile din casa, nici nu inseamna ca eu nu faceam nimic. Faceam lucrurile in doi. Si, important, cu iubire si cu bucurie. Comuna. Cel care venea acasa mai devreme, care avea mai mult timp, ala se apuca de {aspirat, spalat vase, calcat, gatit, pus masinile de spalat, etc} Asta ne lasa mai mult timp liber impreuna (de lenevit, plimbat, uitat la filme, facut orice iti trece prin cap, noi si jucam mult, eram jucatori amandoi- eu inca mai sunt, el nu mai este pe lume, jucator sigur a rămas si in lumea de dincolo, abia astept sa mai facem cateva partide– de ale noastre)
Și mai aveam “obiceiuri” comune, le trec sub tacerea intimitatii 😉
De la un român nu cer/nu astept acelasi lucru, inteleg perfect particularitatile regionale, ca sa zic asa (totusi, e tara mea natala 😀 ), dar nici n-as aprecia ca eu sa fiu coplesita de munca si el sa stea cu mancarea gatita (de mine) in frigider, asteptand sa vin eu acasa la ora 22 de la munca ca sa i-o incalzesc, ca el nu si-o poate incalzi… ca nu-i permite postura de mascul, e sub demnitatea lui sa se ridice sa si-o incalzeasca (nu e un exemplu exagerat, cunosc cazuri concrete fix asa). Sincer, as admite asta de câteva ori (sunt înțelegătoare, nu rup capul din prima), dar nu ca regula generala…
Cred ca e ok sa impartim si placerile si neplacerile. Si obligatiile, si distractiile.
Si finantele. Nu-s nici de acord cu principiul: unul ia banii altuia si “tine casa”. Nu, frate. Platim cheltuielile comune impreuna, apoi fiecare cu banii lui, ca de aia muncim. Poate vreau sa iti fac o surpriza, e cam stupid sa iti cer bani ca sa ti-o fac. Poate vreau sa te invit la restaurant/sa te duc in vacanta/sa-ti cumpar o carte, un obiect de arta, ceva de imbracat. Vreau sa o fac pe banii mei, nu pe banii din pusculita comuna. Si nici sa mint ca sa iau banii din banii pusi la comun.
Si nu, nu vreau banii tai, asa ca nici tu sa nu ii vrei pe ai mei. Ajut, la nevoie, oricand trebuie. Dar ca regula generala, fiecare cu ale lui. Cheltuielile comune sunt comune, restul, fiecare cu ale lui. Poate vrea sa-i joace, sa-i bea, sa-i dea pe femei 🙂 Cum ar fi sa ii iau barbatului banii cu pretextul ca eu “tin casa”? Invechite concepte 🙂
Ah, si timpul… pai timpul… cea mai importanta resursa. E ok sa petrecem timp impreuna, comun consimtit, bucurie impartasita. Dar nu sa nu ne permitem libertatea de a trai fara celalalt. Eu cu ale mele (plimbari singura, citit, scris, dormit, iesit cu prietenele, etc), la randul lui, el cu libertatea lui, la fel de importanta ca a mea, si preocuparile lui.
Cred ca asta e reteta rezistentei unui cuplu, sa intelegi ca fiecare om e un om liber, si are nevoie sa respire in voia lui.
Nu ma sufoca, ca ma pierzi urgent. Si nu, nici eu nu sufoc. Daca nu-mi dai motive de neliniste, sunt cel mai cool si liberal om din lume 😉
