Tehnologia completeaza viata

phoneIndemnul din imagine e unul din sfaturile care ma scoate din sarite grav. Eu chiar nu vad o contradictie in asta (intre a trai momentul si a scrie ceva online – telefon, tableta, computer), si veti vedea ca viitorul imi va da dreptate. Nu este contradictie. Tehnologia completeaza si ajuta viata.
Indemnuri de genul asta (lasa telefonul si traieste!) sunt venite de la generatia un pic mai mare decat a mea (si nu din desteptaciune, deloc, ci din neadaptare sau neintelegere a lumii actuale), sau chiar de la unele generatii anterioare. In realitate, generatiile mai noi, total digitalizate (cu care chiar ma confund, in ciuda diferentelor dintre noi), combina perfect totul. Viata e viata, iar internetul nu e niciun inlocuitor, Nu asta e rolul lui. Internetul e pur si simplu O ALTA CALE de comunicare, un alt mediu de impartasire. Atat. Internetul nu suprima viata, nu tine loc de viata, nu nimic. Si mai ales, internetul nu dauneaza vietii. Dimpotriva, o potenteaza, o ajuta. E o unealta exceptionala internetul, si toate tehnologiile moderne.
Internetul nu contravine interactiunii cu ceilalti, ci tocmai, este un fel de a interactiona cu ceilalti. Un fel suplimentar. Care nu contine nimic rau. Asta pentru ca generatia digitala are viteza, e multitasking, etc. Internetul nu ne impiedica sa simtim, sa iubim, sa ne bucuram de viata pana la extrem. Sa admiram un rasarit, un apus, sa mirosim, sa mancam, sa bem un pahar de vin savurandu-l. Ca il arat si altora nu face decat sa-mi amplifice bucuria, pentru ca impart bucuria mea cu cei dragi (familie, prieteni)

Serios, asta cu viata in ciuda internetului sau invers, e o teza invechita deja, care nu face cinste chiar nimanui :))  Este ca si cand mi-ai spune: lasa incalzirea, ca oamenii erau mai sanatosi cand taiau lemne cu toporul si se incalzeau asa.  Sau altele. Electricitatea, radioul, tv-ul, masina, etc. Mersul pe jos face piciorul frumos 😉

PS. Eu sunt online si cand dorm, si-s fericita de asta. Si sa vina vreunul sa zica vreodata ca EU nu am viata :)) sau nu traiesc momentul :)))
PPS. Online NU înseamnă disponibila pentru oricine si oricând

si mai e si asta: http://9gag.com/gag/aOmRLvv

Intotdeauna cu explicatie

20160208_171414Viata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu“, scriam in aprilie 2013, aici.
In continuare, partea cu adevarat privata a vietii mele nu se afla scrisa pe bannere in intersectii, nici in ziare, si nici in retele sociale sau pe internet, in general. Faptul ca impartasesc multe din gandurile mele, nu inseamna ca impartasesc si ce mi se intampla, in totalitate, in adanc, in intregime, cum vreti voi sa numiți lucrul ăsta.

Aceasta precizare fiind din nou facuta, tin sa fac niste constatari despre niste zile pe care le-am petrecut cu contul de Facebook dezactivat. Unii oameni au stiut unde sa ma caute si sa ma intrebe (sms, alte genuri de contact – mesagerii, altii au scris Mirandolinei, ca Mirandolina nu a fost dezactivat), altii nu neaparat. Unii au intrebat terti, oameni pe care ii stiu apropiati de mine. Sigur ca sunt magulita de grija pe care o au oamenii, de atentia de care ma bucur. Insa un lucru m-a cam bulversat: oameni cu care n-am avut in viata mea nicio problema, niciun diferend, nicio disputa, isi puneau problema daca i-am blocat.
In primul rand ca eu nu blochez, mi se pare o reactie extrema, disproportionata, nejustificata. In al doilea rand cum sa blochez oameni din senin???? Nu stiu altii cum sunt, dar eu sunt logica, coerenta si consecventa. Nu blochez oameni asa, fara motiv. Eu nu blochez oricum, cum am mai spus mai sus, dar daca prin absurd as bloca, oricum nu asa, din senin, intr-o buna dimineata.
Mai mult de atat, cineva care m-ar supara ar sti chestia asta. Nu s-ar pune problema sa nu afle de la mine, din prima, in direct. Asa sunt eu, asa procedez. Nu blochez oameni, si nici in viata reala nu exclud oameni din viata mea inainte de a le spune ce m-a deranjat, ce m-a ranit, cu ce m-au suparat. Nu stiu altii cum procedeaza, eu asa fac, si asa mi se pare firesc si de bun simt. Eu nu dispar niciodata fara explicatie. Cel caruia nu i-am dat o explicatie inseamna ca stie oricum implicit din desfasurarea evenimentelor ce s-a intamplat.

Cat despre dezactivarea contului… Ehe… da, uite ca am chef sa fac asta. Stiu ca sunt distractiva, si ca multi mi-au simtit lipsa (mi-au spus asta). Inteleg. Ideea e ca, asa cum am mai spus acum ceva ani, aici, nu am semnat un contract cu nimeni ca furnizez divertisment sau ca-mi expun viata.  Nu vreau sa par vanitoasa, ca nu sunt, dar constatasem deja asa:
” Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit “furati”, frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, “fara tine e gol”. Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum n-ar fi. Dincolo de acele usi sunt oameni goi de continut. Fantome. Gramezi de copy-paste-uri umane. Nimic autentic, nimic original, sau prea putin. Nicio despletire spontana, veritabila. Niciun vers, nicio lacrima reala. Nicio stralucire. Da, stiu, va pot intelege tristetea si sentimentul de lipsa. V-am creat o adictie si apoi am retezat din radacina. Insa sa stiti, n-am premeditat nimic. Stiu, a fost placut sa ma priviti, sa aveti senzatia ca ma posedati prin acea gaura de cheie. Sunt delicioasa, stiu si asta, si nu-i lipsa de modestie… o stiu, mi-au soptit-o unii dintre voi, altii au suspinat-o, altii au scris-o, altii mi-au transmis-o telepatic. Insa lumea exista si inainte ca eu sa va las sa ma priviti. Si trebuie ca voi sa existati si dupa ce nu ma mai priviti, chiar daca viata pare brusc mai putin colorata, mai anosta si mai terna.”

Altfel, privesc in fiecare zi apusurile. Merg special pentru asta.

Virtualul nu exista

onlineAseara, imi pune cineva o intrebare atat de web 1.0: “Maine cand te gasesc?” (online se referea). Am inteles cu greu ce intreaba, este de domeniul trecutului modul de a pune problema asa…. Mi-a luat cateva secunde sa pricep.

I-am zis simplu (desi intrebarea m-a facut sa rad cu pofta), “Unde sa ma gasesti? Online? Pai online sunt mereu. Nu am timp mereu de discutii, dar online sunt tot timpul. Iar timp nu stiu sincer cand am, ca de fapt nu e vorba doar de timp, e vorba si de timp si de chef. Nu prea stau eu in discutii lungi, s-a modificat comportamentul meu de-a lungul anilor de net, nu ca as fi stat vreodata, dar parca e invers proportional: sunt online mereu, in schimb discut greu/mai putin

Unii sunt ramasi in urma, de unde si intrebarea, pe care eu aproape nu o mai inteleg “cand te gasesc?” Cum adica, cand ma gasesti? E firesc sa fiu online non-stop. Asta e purul adevar, sunt online absolut mereu, mai putin cand se descarca telefonul/tableta, etc. 
Insa desi sunt online, asta nu inseamna nici ca sunt disponibila si nici dispusa la discutii sau la orice. Si mai depinde foarte mult pentru cine/ce. E ca in orice alt lucru in viata. Nu ies la cafea cu oricine, nu vorbesc la telefon ore intregi cu oricine, etc. {De altfel, cred ca nu mai vorbesc ore intregi de ani de zile. }

Nu exista virtual. Internetul este o unealta de comunicare, un alt canal. Atat. E parte din viata. Nu exista virtual. Mai exista pe vremuri, poate, cand eram non-identificabili, pseudonime, etc. Acum suntem noi, fiecare din noi. Sunt la fel de mult eu aici ca si acolo. “Tie la cafenea ti s-a parut ca-s altceva decat ce stiai de aici?”, o intrebam pe o prietena, initial cunoscuta prin internet, ulterior intalnita.  La masa, la cafenea sunt poate putin mai blanda, asta e logic, ca aici sunt mai dura, ca deh, sunt intr-o haita de necunoscuti, tre’ sa pun niste limite. In rest, sunt eu si colo si colo, internetul e doar o unealta si un alt canal de comunicare.
Tocmai, el scurteaza uneori distantele dintre indivizi. Cand am vazut-o, ma simteam asa confortabil de parca ne stiam de cand lumea. E buna unealta asta, uite, practic nu mai exista stanjeneala de inceput, partea aceea cand nu cunosti omul. Plus ca in general cam stii “ce-i poate pielea.”

In vremurile cand inca ar fi putut avea sens sa ma intrebi “cand ma gasesti?”, pe vremea web 1.0, demult, in preistorie, inainte de 2002, eram inca in Franta, era internetul foarte putin dezvoltat, si ma facusem si barbat, am mai povestit asta. Nu faceam asta decat ca sa scap de agatamentele idioate ale altor barbati, de acel obsesiv “asl”. Cum nu eram pe net ca sa imi gasesc vreun barbat, nici macar din intamplare, preferam sa castig timp si sa nu am nevoie sa le explic ca sensul meu in online este altul. Asa, barbat fiind, ma lasau in pace.

Acum, insa, fiind altfel internetul, gata, suntem noi insine.
Si da, sunt online mereu. In afara de accidentele cand mi se descarca toate device-urile. Dar faptul ca sunt online, cum am spus mai sus, nu inseamna ca sunt disponibila sau dispusa.