fictiuni

Efectul dezastruos al decolteului asupra castravetilor

9 juin 2014

In seara calda de sambata de iunie, Costel n-avea alt chef decat sa stea tolanit pe fotoliu si sa bea o bere sapte, adormind la un film, sau afundandu-se intr-o reverie placuta cu subiect fundul colegei de birou pe care o va revedea abia marti, ca sunt Rusaliile, si e week-end prelungit. Parca-n vis e si mai bombat… cred ca se confunda cu siluetele fetelor din filmele explicite la care se mai uita Costel, de plictiseala. Desi e week-end prelungit, n-au plecat nicaieri, pentru Ana e in acea perioada a lunii, si dupa ce ca e insuportabila si inca mai pisaloaga decat de obicei, in plus chitaie prin casa ca o doare, tranteste si bufneste ca si cand ar fi vina lui. Asa ca nu era cazul sa mearga undeva, poate vor merge doar maine la un gratar aproape de Bucuresti. Tocmai isi desfacuse a doua bere, ca fu intrerupt din leneveala de na : « Costele, imbraca-te si hai la supermarket, ca doar nu crezi ca ma duc singura sa iti car tie berile si sa cumpar ce ne trebuie pentru gratarul de maine… », o voce stridenta care parca sfasia aerul. Costel, strambandu-se vizibil, se ridica agale : « Da, mami, mergem. », in sinea sa, insa, se naruia visul frumos al unei seri linistite. Si o maimutari pe la spate, ca in copilarie. Noroc ca in supermarket Ana distribuia rolurile, astfel incat fiecare din ei strabatea alte raioane si alegea produse. Asta, macar, ii oferea liniste, si n-o mai avea pe nevasta-sa mereu pe cap. Si isi mai putea clati si ochii daca zarea mamici ratacite la cumparaturi la acea ora. La raionul de legume, Costel alege rosii, salata verde, castraveti…. sa faca Ana maine o salata. Dupa ce le cantareste, in drum spre carucior, zareste o blonda. Sta langa standul de castraveti, e cu spatele. Hm, e vara, are o rochie deasupra genunchiului, inflorata. Nu e stramta, deci nu-i poate compara fundul cu fesele din amintire. Costel arunca o privire rapida in jur, Ana nu-i in preajma, si decide sa se bage-n seama cu blonda, poate poate iese ceva. Si daca vorbeste cu ea, ii vede macar decolteul, tot castiga ceva, sa nu fi venit aiurea la supermarket. O sambata seara care ar fi putut fi atat de linistita! Pregatindu-si cuvintele, Costel gandeste : «Pai pentru ce sunt decolteele si fustele scurte? Ca sa-i faca pe barbati sa mediteze cu smerenie la cele sfinte, desigur. Sfanta ipocrizie! Daca ne uitam in decolteu, ni se spune apoi ca suntem obsedati sexuali. Daca nu ne uitam, suntem impotenti. Da’ barbatii de ce nu se supara cand isi pun un tricou si pantaloni mulati si cucoanele se uita fix la muschii si la fundu’ lor bombat? Revolutia sexuala si moda dezgolirii provoaca prea multa dorinta masculina, comparativ cu nivelul de satisfactie. Barbatul vede partile dezgolite, dar civilizatia il obliga sa-si reprime dorinta, ca doar nu se poate purta ca un animal. Si ghici ce? Excitatia constanta, lipsita de finalizare, ii declanseaza un mecanism natural de…

📌
64💬 read more

Sinuciderea

27 décembre 2013

17 aprilie 2000. Ziua in care mi-am semnat actul de deces, cu mana mea, cu inconstienta si nepasare… Nu, nu chiar cu nepasare, exagerez mult spunand asa. Cu o durere extrema in suflet, dar cu o cumintenie care ma determina sa-mi interzic orice manifestare exterioara. O durere care nu s-a putut exterioriza decat prin acel hohot nefiresc de ras, inuman. Din grija fata de tine, si pentru ca-ti ‘promisesem’ timp de trei saptamani ca « dupa ‘aceea’ are sa fie rau, cert, dar suntem adulti, ce naiba », mi-am retinut urlete si lacrimile. Realizam ca acolo muream, ca o mare parte din sufletul meu se stinge in momentul acela. Deci nu era nepasare, acel ras. Era insa un soi de inconstienta, de a ma arunca cu capul inainte in ceva rece si ostil, intr-un viitor fara tine. Ma vaduveam de fericire, de tine, imi lasam inima si corpul orfane de sufletul si trupul tau, imi semnam singura sentinta, si o faceam cu un aparent calm. Nu stiu daca tu-ti mai aduci aminte, (eu da, asa cum imi amintesc fiecare secunda si fiecare minut), dar dupa o surescitare extrema, intre valizele care te enervau cand ma apropiam de ele sa le fac, caderea mea pe scarile casei tale, rasul meu nefiresc, inghesuiala de pe sosea, parcarea de la aeroport in lucru, devierea spre o alta parcare, autobuzul acela de aeroport care nu mai venea, te-ai infuriat, si odata urcati in acel autobuz, te-ai intors spre mine, jumatate mirat, jumatate furios, si ai spus, indurerat: « Cum poti sa ramai atat de calma? » In aparenta impasibila, in mine murea sufletul… Nu te gandeai atunci, nu stiu (caci iti acord creditul intuitiei si faptului ca ma stiai bine totusi), dar atunci nu ai realizat ca e mai rau calmul meu decat orice criza de nervi, decat orice isterie, decat orice tipat sau lovit cu pumnul. N-ai realizat ca ceea ce tu numeai « calmul meu » era o moarte clinica a simturilor (vazute si nevazute), o moarte in toata puterea cuvantului, o moarte la care eram partasa, o moarte consimtita in ciuda a ceea ce imi era mai scump decat orice pe lume, era o sinucidere. Muream si mi se cerea sa surad, muream si mi se cerea sa fiu de acord. De aceea eram calma, iar la mine, intotdeauna, calmul ascunde furtuni mult mai mari si mai importante decat exploziile. Iar atunci, zeci de uragane si tornade n-ar fi ajuns ca sa exteriorizez ce mi se intampla. Si apoi, ar fi fost nedemn. Si apoi, era grija fata de tine, te stiam deja ranit, pandit de starile acelea prin care treceai (si nu te stiusem asa inainte sa ajung la New York, caci cu exceptia a rare dati, disimulasei destul de bine asta inainte). Dar atunci te stiam deja. Si nu puteam, nu vroiam si nu aveam dreptul sa intunec ceva. Nu trebuia sa fiu o povara suplimentara in trairile tale. Repetasem oricum prea mult ca ‘suntem adulti’, era nedemn sa reactionez altfel. Nu-mi dadeam voie. Dar…

📌
3💬 read more

Un martie

26 décembre 2013

Motto: « Asta pentru ca nu te vad scriind sf-uri sau scenarii plasmuite » Si totusi…. 🙂 Iata, mai jos 🙂 26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara, a zeci de mia oara ? cine mai stie ?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiesc mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de retrairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei proprie. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta, nu in mod constient, nu in mod voluntar. Nu caut sa-mi rememorez. Dar retrairea vine, inconturnabila, inevitabila.  Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, intre mine si acele intamplari, care nu se va putea dezlega decat prin moarte. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand. 26 martie. Deja incepusem sa nu mai traiesc, sa functionez doar fizic, sa respir si atat, in asteptarea momentului in care-ti voi vedea chipul. Stiu pe de rost orele care au precedat aeroportul, si toate secundele de atunci si pana la tine pe holul facultatii. Dar nu traiam. Supravietuiam, eram deja toata in incordarea unui arc concentrat pe o singura tinta. Nu mai conta decat sa te vad, sa te stiu. Te stiam deja, erai deja in mine, mult mai mult decat mai eram eu insami. Si aceasta intrare, umplere cu tine, n-a incetat niciodata. 26 martie. Nu-mi amintesc deloc de vreo „frenezie” a bagajelor, in nici unul din momentele vietii mele. Desi ador sa calatoresc, nu mi-a placut niciodata momentul pregatirii valizelor. In nici un sens. Nici la ducere, nici la intoarcere. Deci momentul valizelor pentru New York a fost ca orice moment de bagaje… mai mult de domeniul obligatiei decat al vreunei placeri. 27 martie. In dimineata aceea, (noaptea ar trebui sa spun, dar parca mai conta ? si asa nu dormisem de ore intregi), prietenul Corinei a venit sa ma ia sa ma duca la aeroportul Marignane, la 80 de km de casa. Eram foarte aeriana, participam cu greu la o conversatie de complezenta pe care omul se chinuia sa mi-o faca, eram la limita impolitetii prin neimplicarea in discutie. Aeroportul Marignane, desi familiar de obicei, parea altceva… Sau nici nu-l vedeam. Treceam printre oameni si lucruri si vorbe cu o usurinta ingrozitoare. Alunecam printre momente, supravietuind in asteptarea adevaratei vieti, ca un preludiu. 27 martie. Imbarcarea pentru Londra. Remarca stupida a unui angajat de la British Airways care l-a intrebat pe colegul lui: „Romania e pe lista aia ?”, „Da, este”, discutie care in mod normal m-ar fi enervat, dar care m-a atins mult mai…

📌
0💬 read more

Cana de ceai

3 novembre 2013

Orasel de provincie, toamna, terasa de langa gara. El o soarbe din ochi, hulpav, intr-un fel care frizeaza nebunia. Ea, indulgenta, se gandeste sa il ierte, ii acorda circumstante atenuante, n-a mai vazut-o demult, e obosit azi. Diplomata si delicata, se preface ca nu-i vede privirea, si incearca sa mentina dialogul « tovaraseste ». Si apoi, nu poti palmui pe cineva pentru o privire (mai multe… oricat de indraznete ar fi). Si apoi, tot ea folosea cateodata expresia, in fata unor circumstante de acest gen: « Poti sta in fata unei prajituri si sa n-o mananci? », intelegand si cum e sa fii in pielea celuilalt, si acordandu-i cu indulgenta explicatii comportamentului. Ca sa nu se instaleze stanjeneala, in timp ce el se holbeaza la ea, ea vorbeste despre oameni pe care amandoi ii cunosc, rememoreaza povesti de acum ani buni, pune intrebari despre intamplarile care au mobilat timpul de cand nu s-au vazut. Ceva mai tarziu, el o prinde de mana. Ca sa nu-l jigneasca, nu se retrage, dar nu strange mana, o lasa larga si moale, nefireasca, parca nu e a ei. Ea, care de obicei, are asa o strangere de mana masculina, ferma, suprinzatoare. Apoi, elegant profitand de prezenta canii de ceai, retrage mana ca sa apuce cana cu ambele maini, intr-un gest de « incalzire », si zambeste candid, ca o invitatie de « Hai sa trecem peste asta, e mai bine pentru amandoi« , nerostita, dar aproape strigata, prin toti porii. De doua trei ori, el incearca din nou sa-i prinda mana. Ea, inocenta, si-o ocupa. El nu-si termina vodca, abia daca a atins-o, ea pare, insa, foarte interesata de ceai. Insa incordarea se instaleaza. Ceva mai tarziu, in masina, ea, continuand pe tonul tovarasesc il intreaba: « Fratele tau ce mai face? » Abrupt, el ii raspunde: « Denisa, sa stii ca nu sunt un violator. N-am violat niciodata pe nimeni. » Ea, surprinsa, dar aproape amuzata, zice: « Stiu. Si? » Dan spune, butucanos, molfaind cuvintele, dar parca usurat: « Deci nu ti-e frica de mine, nu? » Ea rade cristalin si spune, nepasatoare (pana la urma, el a vrut asta, avea ocazia sa schimbe scenariul, ea i-a dat ocazia…. insa el a insistat): « Nu, nu mi-e frica de tine. Dar nu vreau, nu simt. » Si apoi, direct: « De ce te-as tine de mana, daca nu simt sa fac asta? » Si-n mintea ei nu pricepe ce e neclar. Nu, nu mi-e frica de tine. Dar asta nici nu inseamna ca vreau sa te tin de mana. Intre a nu ma teme ca ma violezi si a ma lasa tinuta de mana, e o lume…. o mie de nuante, o mie de senzatii, o mie de pasi. La naiba, nu exista doar doua culori! Si nu exista doar frica si iubire…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
32💬 read more