Dragalasenie versus constiinta

prapastieTu esti prea draguta ca sa vrei sa superi pe cineva, pe oricine“, am auzit de curand, “si n-ai refuza“. Suprinzatoare lucruri aude omul despre el insusi. Sigur, nu neg, sunt draguta, si nu vreau cu dinadinsul sa supar pe cineva. Dar, atentie! Nu supar pe nimeni atata timp cat nu mi se cere sa fac lucruri care-mi contravin, care-mi displac complet, care nu ma reprezinta. Cand balanta dintre ce simt eu ca vreau si ce asteapta altii de la mine este debalansata, si inclinata, se termina si dragalasenia mea. Si nu de altceva, dar stiu ca daca as face, doar din amabilitate, lucruri care nu au legatura cu mine, ar suna fals, ar fi o ipocrizie pentru cel de alaturi, si in plus, mai devreme sau mai tarziu, cand ti-e lumea mai draga, odata ma apuca si rastorn tot 🙂 Glumesc, nu rastorn, dar asa, metaforic…. Deci ba da, as refuza. Mi se pare un lucru important sa stii sa spui nu, cand sa spui nu, dar si CUM sa spui nu.

Nu cred ca foloseste nimanui sa facem lucruri mult diferite si indepartate de ceea ce suntem noi insine. Se creeaza prapastii peste care, ulterior, e greu sa construim poduri. Si cand ti-e lumea mai draga, te trezesti ca stai langa un om care nu e ce credeai, sau ca tu nu esti ce credea el, dar ai facut eforturi… Si deodata ti se ia de facut eforturi… caci, in afara de naturalete, de firesc, de lucrurile care “curg”, e greu sa mentii pe termen lung un comportament fortat. Si te indepartezi, si te instrainezi, si nu e bine pentru nimeni.

Desigur, nu spun ca nu trebuie sa facem eforturi pentru cei dragi, sau pentru prieteni, nu spun ca nu trebuie sa facem si ce isi doresc ei… Spun doar ca nu trebuie sa ne indepartam prea mult de noi insine…

O cu totul, dar cu totul alta discutie e ca dorintele fiintei iubite sunt mai presus decat dorintele mele (tes désirs sont des ordres et non pas tes désirs font désordre 🙂 ), si-atunci nimic nu mi se pare prea greu, prea departe, prea sus, prea complicat… nicio insufletire nu e comparabila. Cand ceva ii place lui sau el isi doreste ceva….

(Re)venire

Un 13. Un alt 13. Un nou 13. Si luni.
Nu a fost nimic premeditat si nimic voluntar sa tac, sa ma intrerup, sa nu mai scriu. Viata mea a fost, in ultimele luni, uneori tumultoasa, uneori m-a dus in stari inchise (acelea in care nu scriu/nu vorbesc).

Cert e ca, fara o decizie anterioara si fara premeditare, nu am mai scris. M-am uitat, intr-un timp, cu jind, la momentele cand scriam. Dar acel timp era prost ales. Era mereu nicicum…
In orice caz am retinut ca nu am mai scris de pe un 13. 13 aprilie. Azi dimineata, cand am vazut 13 august, am spus: ridica-te, Mirandolino, si mergi! Nu, de fapt, mai degraba: scutura-te, Lazar, si scrie! Ma rog, intelegeti voi….

In ultimele saptamani, am trecut prin toate starile, de la euforie si speranta, la deznadejde, tristete, scarba, dezgust, cinism, scepticism, si, intr-un final, m-am plictisit. Si nu e deloc o plictiseala buna, si e nefireasca. Eu nu ma plictisesc niciodata!
Imi pare sincer rau ca am trait asta. Sunt mai trista si mai batrana. (iar cine ma cunoaste, stie ca nu spun aproape niciodata asta).
Si asta e dincolo de orice mistouri, de orice militantisme, de orice inflacarari. Nu ca n-as fi trecut si prin ele. Am pus mult suflet si am trait fiecare moment….

Mai inainte, candva, daca ar trebui sa retin o imagine vizuala, tridimensionala si care foloseste toate simturile, din aceste luni de absenta din teritoriul public al scrisului , ma revad pe 1 mai, cu fundul pe iarba, langa un lac, in nord-vestul tarii. Aveam dupa-amiaza libera si ma dusesem acolo cumva cu teama, gandindu-ma ca e 1 mai, si ca o sa dau  peste multa lume. Na, ce puteam gandi pentru un lac de langa un oras, si o zi libera? Ma gandeam la gratare, muzica, inghesuiala… M-am dus deci cu o mica strangere de inima. Si acolo am gasit paradisul… Nu exagerez.
Am scris atunci, la cald: “miroase a iarba. Aud insecte, pasari de padure, zumzet de albine, latrat de caine. In rest e liniste si bine. Citesc. Am facut zece minute de acasa pana aici. Nu-s salbatici cu manele si gratare.
Miroase a natura nascand, a dragoste calda. Imi aud gandurile si le ascult. Sunt fericita.

Imi imaginez, pur si simplu, ca daca paradisul ar exista, asa ar arata.

Cand am plecat acolo, inflorisera irisii. La cateva zile, liliacul. Simfonie alb-mov. Apoi, au urmat trandafirii, intai timid, apoi o explozie minunata. Bujorii. Gura leului. Mana Maicii Domnului. Iasomia. Teii. Macii. Parca n-am trait niciodata asa frumos si ritmat in rand cu natura ca acele saptamani….
Intre timp, a fost ziua mea. Am implinit niste ani din cei 500 pe care am de gand sa-i traiesc. Acum nu mai sunt atat de sigura ca-i vreau. Am obosit, si parca as muri un pic. Si mai vedem dupa.
Dupa vacanta, sau dupa moarte. Sau macar dupa viata asta. Cumva tot o sa fie.

Sindromul benzilor albe

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere.
Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam “handicapata” de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca “aruncata” in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie).

Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa “infrunt” viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa “te descurci”. Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo “hiatusuri”  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica.
Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: “Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici.” Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de “smechera” cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi “destul de smechera”. Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu “smecheria” autohtona, sunt, probabil, pierduta.

Imi povestea cineva ca in Canada, oamenii “conduc cu gps de acasa pana la servici si inapoi zilnic, daca le iei gps-ul sunt pierduti…la fel ca si cum le-ai lua netul…:)))) Se paralizeaza tot…:)))) Asa ca la alti care par mai civilizati ca ai nostri, este mult mai rau…” I-am raspuns ca nu e chestie de ne-civilizatie. Este vorba despre usurinta vietii, despre un sistem care functioneaza… fara de care nu te mai simti in largul tau, pe picioarele tale. E vorba despre obisnuinta unei normalitati linistitoare. Sa fii nevoit sa bajbai zi de zi in teren necunoscut, sa pasesti pe nisipuri miscatoare, sa ti se poata intampla orice oricand, este o greutate, si un mod nedorit de a-ti petrece viata. Potrivit este sa mearga societatea. Iar o societate care merge inseamna ca nu ti se poate intampla orice oricand. Ca daca faci asa, se intampla asa, nu in feluri nebanuite. Inseamna si ca stii in general cum se petrec lucrurile, ca nu sunt surprize majore, ca nu esti ca un bezmetic care alergi in toate directiile ca sa rezolvi problemele, ca nu obosesti, nu te consumi si nu imbatranesti pentru niste lucruri absolut banale.
Ii inteleg pe canadienii din povestea respectiva. Eu insami devenisem asa dupa ce traisem 10 ani in Franta. M-am obisnuit greu fara “liniile albe” (metaforice sau proprii), revenind in Romania. Dar pentru ca sunt un om flexibil mental si foarte adaptabil, m-am re-obisnuit. Insa stiu simptomele. Este ceea ce plastic, am denumit “sindromul liniilor albe”. Si inca mai sesizez asta, si inca mai am accente de revolta….