Daca nu ar fi nu s-ar povesti

Mergeam intr-o zi, prin 1987, cu mama pe Calea Victoriei, si am trecut pe langa Romarta (langa actualul teatru Odeon). Era deja formata coada si se astepta ceva. Intreband, am aflat ca se astepta ca se vor aduce pantofi Guban (de piele). Atunci nu gaseam nici pantofi de care doream, si ne-am asezat si noi la coada. Se dadeau cate 2 perechi de persoana asa ca am stat amandoua, ca sa luam pantofi… Evident ca mama nu umbla cu atata cash la ea, si nici carduri nu erau atunci (hihi), si s-a dus la cabina telefonica fixa ca sa sune la sotul ei sa vina sa ne aduca bani de acasa. Mai tarziu, peste niste ani, cand am povestit asta colegilor mei francezi de la redactie, n-au inteles nimic, pentru ca dupa ascultarea atenta a povestii, mi-au replicat « inseamna ca erati bogati, noi nu ne cumparam 4 perechi de pantofi deodata. » Atunci mi-am dat seama de prapastia dintre lumi, si ca ei nu au cum intelege ca noi ne luam 4 perechi de pantofi deodata pentru ca nu gaseam, poate doar o data pe an, si atunci stand la coada inainte sa vina… si cu masura (2 perechi de persoana). Cam odata cu povestirea asta s-au terminat si povestirile mele despre Romania in Franta, caci oamenii intelegeau altceva total. Si mai e una mica… mama mergea in delegatii la Timisoara, caci lucra cu IAEM Timisora, fabrica de aparate de masura. Acolo, in Timisoara, era si un combinat de porci. De acolo, cei de la aparate de masura ii facilitau cumpararea unor kilograme de carne, si mama mea, femeie finuta, pe tocuri, in rochie, aranjata, cara carne cu avionul, in valiza, de la Timisoara, pe care, ajunsa la Bucuresti, o impartea rudelor si prietenilor… Asa ceva e sordid, e cam ca traficul de carne din filmul « Traversarea Parisului », numai acolo carau carne cu valiza, da’ aia era in timpul ocupatiei germane asupra Parisului…. si era film Iar noi chiar nu eram cei mai nefericiti, dimpotriva. Chiar nu inteleg cine poate sa regrete acele timpuri. Si nici n-am zis inca nimic de promiscuitatea morala in care eram toti, vrand nevrand, ca nu mai terminam nici peste 3 zile daca incep sa zic de asta Eu n-am fost nici pe departe cea mai nefericita, ca ai mei totusi respirau, lucrand in comert exterior plecau afara, au vizitat 45 de tari, aduceau reviste, aduceau fructe exotice, haine… am avut mai mult decat media. {N-au fost securisti, ca sa raspund la o intrebare nepusa, ca altfel aveau vila si afaceri dupa 90. Nu, ei stau in aceeasi casa ca intotdeauna, apartament la bloc…in fine} Si tot mi s-a parut oribil sistemul, si mie si lor. Sinistru. Nu il regreta nimeni, nici ei, nici eu. Si nu i-am auzit o secunda sa spuna ca era mai bine, si nu cred ca i-as recunoaste daca ar face-o share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers…

Am ajuns la 23.13 in fata blocului, parcam. Recunosc ca mi-a fost teama ca ma oprește cineva in cele 13 minute de dupa ora 23. Si era cu couvre-feu. Asta pentru ca sunt eu prea corecta. Incalc legea extrem de rar, si am o mie de vinovatii, milioane de dureri de cap, etc. Si mint asa de prost incat nici nu incerc sa o fac, sunt penibila si tragica de-a dreptul :))Eu realmente chiar nu am iesit niciodata din casa, nu dupa 23, rar m-am intors de cateva luni dupa 21. Cred ca le numar pe degetele de la o mana, cand am venit acasa dupa 21 (putine ocazii de cumparaturi premergatoare Craciunului si de cascat gura la Auchan la raionul de Craciun care mi s-a parut magic! nu zic ca n-a fost, dar cred ca impresia mea a fost hiperbolizata de faptul ca nu ies nicaieri si nu mai avem nimic) Dar si atunci, plecam maxim la 21 de la Auchan, ca atunci inchidea, ne alerga prin magazin sa iesim, si la 21.10 eram acasa. Astea sunt oricum exceptii, chiar n-am iesit din casa, acum realizez. Dar ce sa faci daca la bulgari este o lume cat de cat mai apropiata de normal, si efectiv am uitat de ora 23? Pur si simplu, am uitat. Masca nu este obligatorie pe strada, deloc, si cam nimeni nu poarta, magazinele se inchid la ora 22. Am platit la 21.42, am uitat complet ca am constrangere de stingere la 23. Eu abia la 21.42 plateam la Kaufland, pana am aranjat cumparaturile in portbagaj, dus caruciorul la loc… Abia atunci m-a lovit amintirea ca la 23 trebuie sa fiu in casa. La 21.55 plecam din parcarea de la Kaufland, de la Kaufland pana la vama ai 6-7 km de oras (adica si semafoare), plus podul, pe care inainte de a-l traversa, trebuie sa-l si platesti, toate astea le-am facut in 15 minute, plus trecutul vamii, la 22.10 ieseam din vama, si mai aveam 62 km pana la Bucuresti, si doar 50 min, si o groaza de localitati, treceri de pietoni, sensuri giratorii (nu le-am numarat, dar sunt pe putin 15), restrictii. Acum nici sa iau amenda de viteza ca intarzii acasa 15 min, ca tot nu vad care e problema ca vin eu singura in masina mea pana acasa la 23.15 in loc de 23. Bine, ca in filmele cu prosti, mi s-a aprins si becul de carburant fix atunci, abia trecusem vama, nu voiam sa incerc sa fac si pana prostului sa raman in drum la ora 23 :)) deci m-a costat inca 4 minute oprirea la benzinarie. 4 min cu tot cu alimentare, plata. Altfel ajungeam la 23.09 – fara oprirea de la benzinarie Am avut o zi extraordinar de frumoasa, desi singura, si desi ma apasa ca nu am cu cine imparti aceste momente frumoase. Am mers aproape non stop, nu m-am asezat ca n-aveam nici unde, nici de ce. Timp de 10 ore am mers. Cumparaturi, plimbare, cumparaturi, plimbare,…

si ce mai faceti, dragii mosului? E joi seara, inainte de ultimul week-end de august. Clipele se scurg calde si luminoase. E momentul sa bag batul prin gard. Glumesc, nu e stilul meu cu batul prin gard, dar e stilul meu sa glumesc, si nici nu pot lasa lucrurile nespuse, unele polite trebuie platite.Acum cateva luni cand realmente imi era rau, suferisem o pierdere imensa, si gestionam destul de complicat durerea (stiti unii dintre voi cate ceva despre asta, daca m-ati citit in acea vreme), s-a trezit o doamna psiholog sa-mi sara-n cap ca am spus ca « nu am incredere in psihologi. » Atitudinea dumneaei nu putea decat sa-mi intareasca neincrederea. De ce? pentru ca afirmatiile mele, reale, absolut, erau facute in acel context, de doliu. Cand i-am spus asta, politicos, a spus ca n-a vazut. Desi eram in doliu de luni bune, stiti cam toti, ca scriam… Deci a stiut sa vada doar ce o interesa, si anume ca « nu am incredere in psihologi ». Nu a vazut tabloul de ansamblu. Pai cum as veni eu sau oricine altcineva, la dvs, doamna, cand nu vedeti padurea de copaci? Cand va intereseaza mai mult sa-mi sariti la beregata decat sa-mi aratati ca m-ati putea ajuta? Eu voiam de adevaratelea sa mor, si doamnei ii pasa ca am afirmat ca n-am incredere in psihologi. Si apoi ce conta ce cred eu, un om din multime? Basca aflat intr-o situatie nu chiar normala…. ci cel putin in niste furtuni sufletesti. Mai mult, doamna a crezut de bon ton sa ma faca si subiect al unui status, desi aflase de la mine, daca nu altfel, ca sunt in doliu (ce fac eu acum nu este decat sa ii intorc ceea ce mi-a facut cand nici nu ma puteam apara). Da, stiu ca cel mai destept tace, dar aici nu e cazul. Asa cum sunt ingineri buni si ingineri mai putini buni, asa cum sunt constructori buni si constructori mai putini buni, profesori cu har si masini de predat, asa si cu psihologii. Si, scuze, dar la psiholog chiar ma astept sa trateze tabloul de ansamblu, mai ales cand are in fata o persoana in doliu. Si de fapt, orice fel de persoana, cu nevoie de spriin sufletesc. Atunci nu am fost in stare sa ii raspund, sa ma angrenez in discutii sterile. Nici acum nu doresc discutii sterile. Trec sub tacere, oricum, unele detalii, care nici acelea nu-s de prea mare tinuta. Dar ce sa faci, asa m-a crescut mama. Vreau doar sa spun ca sunt psihologi pe care ii respect si ii voi respecta mereu, pentru decenta, pentru profesionalism, pentru modul de abordare. In primul rand imi admir verisoara, Candice, care a facut psihologia acum, si a luat toate examenele cu nota maxima, apoi am in lista oameni total decenti, empatici, discreti. Ii citez ca imi face placere, si sa stiti ca cu unii dintre ei n-am comunicat niciodata si cu altii rar si oricum de mult (in privat, ma refer). Asta nu ma…

Adolescenta, in clasa a opta,  Traian O.  imi lasa in cutia postala trandafiri. Alta data, mi-i strecura in banca, in spatiul pentru ghiozdane. Imi placeau surprizele astea. Cu Traian n-am avut nimic niciodata, nici macar flirturi copilaresti, (el ma placea, insa), eram serioasa, invatam, n-aveam prieten. In schimb, gesturile lui mi-au incalzit sufletul, si inca si acum, cand ma gandesc…. Candva, mai tarziu, am primit intr-o zi, la birou, un buchet de trandafiri, anonim, fara expeditor, adus de un sofer de taxi. « Curierul » improvizat mi-a spus ca nu poate sa-mi spuna de la cine si ca « va va suna ». N-a sunat niciodata. Sigur, am mica mea banuiala, dar nu s-a manifestat, sa revendice gestul… Poate pentru ca stia ca nu avea sorti de izbanda… Sunt numai doua povesti, printre multe povesti cu gesturi mici care insenineaza, care aduc fericire. Nu stiu daca asta m-a influentat, dar si eu sunt la fel. Ador sa surprind oamenii care-mi sunt dragi, sa le produc bucurie, sa fac gesturi aparent mici care lumineaza ziua si sufletele. Sunt intotdeauna atenta la dorintele si la placerile lor, la povestile lor. Imi place sa fac surprize, sa ii inseninez. Am mereu 16 ani. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It