Dureroasa dilema a limbii

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei…

La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist.

Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna.

Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune.

Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu.

Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun.

Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii.

Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o simt in suflet, e jumatate din mine, ca si cand as fi taiata in doua. Sau dubla, mai bine zis… Dar nu ar fi acceptabil pentru restul listei mele, oamenii din tara in care m-am nascut si in care (macar pentru moment) traiesc. Parca vad grimasele dezaprobatoare ale unora daca m-as apuca sa scriu asa. Mda, e snoaba, se preface ca nu mai stie romana, etc.

Dar nescriind in franceza, ii  condamn pe ceilalti sa nu inteleaga niciodata, sa faca eforturi gen Google (la al carui rezultat de traducere nici nu vreau sa ma gandesc, mai ales la ce comentarii de gradul 7 fac cateodata).

Vreau o limba universala, pentru toti prietenii mei importanti. Limba prietenilor.

Ok, mai pragmatic : am sa scriu postari bilingve… C’est la vie.

Importanta cuvintelor

De cateva zile, o persoana care m-a cunoscut de curand observa ca pentru mine, cuvintele sunt foarte importante.   Da, cuvintele sunt importante, mai bine zis inlantuirea de cuvinte care inseamna comunicare. Scrisa sau vorbita.   Nu cuvintele in sine, ci ceea ce ele transmit, felul in care transmit.   Nu cuvintele, ci notiunile. Lucrurile, sentimentele, schimbarile, starile.   Nu cuvintele sunt importante, ci ceea ce ele reusesc sa imbrace.   Cuvintele goale, rostite doar pentru ca ele suna intr-un fel (melodios, straniu, dur, intrigant, surprinzator), nu au nici o valoare, sunt mai putin decat zero. Cuvintele nu-mi plac decat  atunci cand sunt “pline”, umplute de miezul notiunilor.
Pe de alta parte, vorbeam cu aceeasi persoana ca ele, cuvintele, sunt de fapt o conventie. Ca poate unul spunand “fereastra”, intelege altceva decat restul lumii. Si, din cauza asta, “aratandu-mi  Dex-ul, nu-mi demonstrezi nimic.” Sigur, are dreptate, dus la extrem, are dreptate. Dar fara un minim de conventii comune, nu supravietuim ca sistem social. Printre care, conventia cuvintelor.  Altfel, ma pot juca la infinit cu notiunile. Pot sa te innebunesc, ca interlocutor, cu tot felul de fraze absurde, care pentru mine inseamna ceva. Pot sa te fac sa crezi ceva, si sa-ti retez  imediat, sadic, crezurile, sa neg ceea ce pari a fi sigur ca ai inteles, hohotindu-ti in fata ca de fapt nu ai priceput nimic.   Deci sigur, prin reducere la absurd, se poate si asa ceva. Acea reducere la absurd din matematica (domeniu ce-mi ramane drag).

Imi plac cuvintele, dar nu ca unui literar. Imi plac cuvintele ca unei indragostite de matematica, ca unei fiinte cu structura logica.
A, ca scriu? Nu scriu ca un “uman”. Scriu ca un “real”.
A, ca scriu? Ca scriu “frumos”, dupa cum apreciaza ceilalti? Nu stiu daca scriu “frumos”. Stiu ca scriu cum simt. Stiu ca scriu direct. Stiu ca scriu adevarat. Stiu ca scriu, caci altfel nu  traiesc. Nu scriu ca un artificiu. Nu scriu ca un trucaj. Nu scriu ca un machiaj. Scriu ca o respiratie. Scriu pentru ca asa traiesc.
Ca scriu pasional? Nu. Scriu cum sunt, pur si simplu.
Ca scriu transmitand stari altora? Pai cine nu poate sa le duca, sa nu citeasca, simplu. Schimba canalul, de aia s-a inventat telecomanda! 

Un cuvant esential: adio!

Un moment foarte important intr-o relatie (trecuta) este acela al despartirii.
E indispensabil sa il consumi, e esential sa traiesti acel moment, ca sa poti trece mai departe. Altfel, nu esti om, esti neintreg, ramai agatat, atarnat, suspendat in vid. Nu discut aici despre cine pe cine paraseste, despre de ce paraseste, despre motivele care il fac pe unul din protagonistii povestii (sau chiar pe amandoi) sa decida ca, dintr-o data, e mai bine in afara povestii decat inauntru. Fiecare poveste are nevoie de un final, pentru a putea fi rotunda, intreaga, pentru ca cei implicati sa poata sa se vindece, sa o asimileze si, intr-un timp mai lung sau mai scurt, pentru a putea face loc altor povesti. O poveste sfarsita, dar fara despartire, e mai putin poveste. E ceva ce nu putem oculta, e ca un blestem de care nu ne putem dezlega, decat printr-un final, consumat.

Ce mi-a venit, va intrebati? Ce m-a apucat? Nu, nu faceti presupuneri. Nu e nimic legat de mine (nici pe departe, nici vorba). Raspunsul e mai simplu de atat: gandesc asta pentru ca am vazut un film asta seara, la Institutul francez, La tete de maman.
Pe scurt, subiectul: o adolescenta sufera pentru ca mama ei este mereu trista, indispusa, fara chef de viata, bolnava, nu stie sa interactioneze nici macar cu ea, copilul ei, sau cu sotul ei. Descopera intr-o zi o banda veche de film in care mama ei era fericita. Alaturi de alt barbat 🙂 Atunci, cu nebunia adolescentei, se hotaraste sa-l gaseasca pe acesta, pentru a-i reda mamei surasul. Ma rog, nu mai conteaza detaliile, cert e ca la un moment dat, mama ei are ocazia de a consuma, dupa 20 de ani de la acel moment, despartirea. Are ocazia de a rosti, macar dupa 20 de ani: “Te parasesc, Jacques, suntem prea tineri, nu ne putem angaja inca.” Putin conteaza motivul, in cazul acesta,  consumarea scenei este importanta, esentiala, vitala, primordiala….

M-a emotionat mult, cu atat mai mult cu cat si eu am simtit asta, in viata mea. Am trait-o, cu sangele si carnea mea vie. Candva, nu intrebati cand si cum (nici nu conteaza neaparat, e dincolo de perdeaua de intimitate, groasa, pe care doresc sa o pun intre viata mea aratata si viata privata), dupa o poveste furtunoasa si intensa pana la nebunie, care dura de 2 ani, a intervenit o despartire. Dar era o despartire exterioara relatiei, provocata de niste imprejurari pe care nici unul dintre noi nu le controlase.
Am trait cele trei luni care au urmat ca si cand eram suspendata in vid, neterminata, neintreaga. Agatata undeva in neant. Nu respiram, nu vorbeam, nu mancam. Supravietuiam, ma miscam in virtutea inertiei.  In ne-viata. Cu val negru pe ochi si pe suflet.
Aveam nevoie de un final care sa ne apartina. Oricat de trist, oricat de urat, oricat de nedorit, oricat de negru, dar AL NOSTRU. Provocat de mine, sau de el, sau de amandoi, dar de NOI. Nu conta de cine. Dar trebuia sa fie din interior, al nostru. Ca sa putem “face doliul”, cum spun francezii. Da, ca sa putem trece mai departe. Ce am facut atunci? Ei bine, dupa cele trei luni mai mult moarta decat vie, am reluat povestea. Nu pentru ca ea ar mai fi avut vreun sens. Dar aveam amandoi nevoie sa consumam despartirea. Si da, dupa maxim doua luni, ne-am despartit. Dar o despartire dictata din interiorul relatiei, si nu din exterior.
E importanta despartirea…
Asa cum rudele celor disparuti (pe mare, in accidente, rapiti, etc), nu pot face doliul dupa cel disparut, si cateodata, dupa mult timp si suferinte intense, nu e rar sa ii auzi spunand ca ar prefera sa-i gaseasca trupul, mort, ramasite, decat sa nu-l gaseasca deloc, niciodata, exact la fel, nu putem cicatriza ranile larg deschise ale unei despartiri neconsumate. Nu putem sa ne insanatosim decat dupa consumarea momentului. Oricat de dureros ar fi acesta, si de nedorit.

p.s. Nu-mi sariti in cap, protestand si invocand relatiile care dureaza pana la moarte. Da, exista si acelea, eu stiu si cred in ele. Insa si acelea au un final, o despartire din interiorul relatiei: si anume, moartea unuia dintre cei doi protagonisti. Acea moarte este o despartire, un adio. Deci se incadreaza perfect in regula de necesitate a existentei despartirii, care e esentiala. Iar eu cred in dragostea “pana ce moartea ne va desparti”. Si dau tot celuilalt, pentru ca nici nu stiu sa fac altfel.