Importanta cuvintelor

De cateva zile, o persoana care m-a cunoscut de curand observa ca pentru mine, cuvintele sunt foarte importante.   Da, cuvintele sunt importante, mai bine zis inlantuirea de cuvinte care inseamna comunicare. Scrisa sau vorbita.   Nu cuvintele in sine, ci ceea ce ele transmit, felul in care transmit.   Nu cuvintele, ci notiunile. Lucrurile, sentimentele, schimbarile, starile.   Nu cuvintele sunt importante, ci ceea ce ele reusesc sa imbrace.   Cuvintele goale, rostite doar pentru ca ele suna intr-un fel (melodios, straniu, dur, intrigant, surprinzator), nu au nici o valoare, sunt mai putin decat zero. Cuvintele nu-mi plac decat  atunci cand sunt “pline”, umplute de miezul notiunilor.
Pe de alta parte, vorbeam cu aceeasi persoana ca ele, cuvintele, sunt de fapt o conventie. Ca poate unul spunand “fereastra”, intelege altceva decat restul lumii. Si, din cauza asta, “aratandu-mi  Dex-ul, nu-mi demonstrezi nimic.” Sigur, are dreptate, dus la extrem, are dreptate. Dar fara un minim de conventii comune, nu supravietuim ca sistem social. Printre care, conventia cuvintelor.  Altfel, ma pot juca la infinit cu notiunile. Pot sa te innebunesc, ca interlocutor, cu tot felul de fraze absurde, care pentru mine inseamna ceva. Pot sa te fac sa crezi ceva, si sa-ti retez  imediat, sadic, crezurile, sa neg ceea ce pari a fi sigur ca ai inteles, hohotindu-ti in fata ca de fapt nu ai priceput nimic.   Deci sigur, prin reducere la absurd, se poate si asa ceva. Acea reducere la absurd din matematica (domeniu ce-mi ramane drag).

Imi plac cuvintele, dar nu ca unui literar. Imi plac cuvintele ca unei indragostite de matematica, ca unei fiinte cu structura logica.
A, ca scriu? Nu scriu ca un “uman”. Scriu ca un “real”.
A, ca scriu? Ca scriu “frumos”, dupa cum apreciaza ceilalti? Nu stiu daca scriu “frumos”. Stiu ca scriu cum simt. Stiu ca scriu direct. Stiu ca scriu adevarat. Stiu ca scriu, caci altfel nu  traiesc. Nu scriu ca un artificiu. Nu scriu ca un trucaj. Nu scriu ca un machiaj. Scriu ca o respiratie. Scriu pentru ca asa traiesc.
Ca scriu pasional? Nu. Scriu cum sunt, pur si simplu.
Ca scriu transmitand stari altora? Pai cine nu poate sa le duca, sa nu citeasca, simplu. Schimba canalul, de aia s-a inventat telecomanda! 

Un cuvant esential: adio!

Un moment foarte important intr-o relatie (trecuta) este acela al despartirii.
E indispensabil sa il consumi, e esential sa traiesti acel moment, ca sa poti trece mai departe. Altfel, nu esti om, esti neintreg, ramai agatat, atarnat, suspendat in vid. Nu discut aici despre cine pe cine paraseste, despre de ce paraseste, despre motivele care il fac pe unul din protagonistii povestii (sau chiar pe amandoi) sa decida ca, dintr-o data, e mai bine in afara povestii decat inauntru. Fiecare poveste are nevoie de un final, pentru a putea fi rotunda, intreaga, pentru ca cei implicati sa poata sa se vindece, sa o asimileze si, intr-un timp mai lung sau mai scurt, pentru a putea face loc altor povesti. O poveste sfarsita, dar fara despartire, e mai putin poveste. E ceva ce nu putem oculta, e ca un blestem de care nu ne putem dezlega, decat printr-un final, consumat.

Ce mi-a venit, va intrebati? Ce m-a apucat? Nu, nu faceti presupuneri. Nu e nimic legat de mine (nici pe departe, nici vorba). Raspunsul e mai simplu de atat: gandesc asta pentru ca am vazut un film asta seara, la Institutul francez, La tete de maman.
Pe scurt, subiectul: o adolescenta sufera pentru ca mama ei este mereu trista, indispusa, fara chef de viata, bolnava, nu stie sa interactioneze nici macar cu ea, copilul ei, sau cu sotul ei. Descopera intr-o zi o banda veche de film in care mama ei era fericita. Alaturi de alt barbat 🙂 Atunci, cu nebunia adolescentei, se hotaraste sa-l gaseasca pe acesta, pentru a-i reda mamei surasul. Ma rog, nu mai conteaza detaliile, cert e ca la un moment dat, mama ei are ocazia de a consuma, dupa 20 de ani de la acel moment, despartirea. Are ocazia de a rosti, macar dupa 20 de ani: “Te parasesc, Jacques, suntem prea tineri, nu ne putem angaja inca.” Putin conteaza motivul, in cazul acesta,  consumarea scenei este importanta, esentiala, vitala, primordiala….

M-a emotionat mult, cu atat mai mult cu cat si eu am simtit asta, in viata mea. Am trait-o, cu sangele si carnea mea vie. Candva, nu intrebati cand si cum (nici nu conteaza neaparat, e dincolo de perdeaua de intimitate, groasa, pe care doresc sa o pun intre viata mea aratata si viata privata), dupa o poveste furtunoasa si intensa pana la nebunie, care dura de 2 ani, a intervenit o despartire. Dar era o despartire exterioara relatiei, provocata de niste imprejurari pe care nici unul dintre noi nu le controlase.
Am trait cele trei luni care au urmat ca si cand eram suspendata in vid, neterminata, neintreaga. Agatata undeva in neant. Nu respiram, nu vorbeam, nu mancam. Supravietuiam, ma miscam in virtutea inertiei.  In ne-viata. Cu val negru pe ochi si pe suflet.
Aveam nevoie de un final care sa ne apartina. Oricat de trist, oricat de urat, oricat de nedorit, oricat de negru, dar AL NOSTRU. Provocat de mine, sau de el, sau de amandoi, dar de NOI. Nu conta de cine. Dar trebuia sa fie din interior, al nostru. Ca sa putem “face doliul”, cum spun francezii. Da, ca sa putem trece mai departe. Ce am facut atunci? Ei bine, dupa cele trei luni mai mult moarta decat vie, am reluat povestea. Nu pentru ca ea ar mai fi avut vreun sens. Dar aveam amandoi nevoie sa consumam despartirea. Si da, dupa maxim doua luni, ne-am despartit. Dar o despartire dictata din interiorul relatiei, si nu din exterior.
E importanta despartirea…
Asa cum rudele celor disparuti (pe mare, in accidente, rapiti, etc), nu pot face doliul dupa cel disparut, si cateodata, dupa mult timp si suferinte intense, nu e rar sa ii auzi spunand ca ar prefera sa-i gaseasca trupul, mort, ramasite, decat sa nu-l gaseasca deloc, niciodata, exact la fel, nu putem cicatriza ranile larg deschise ale unei despartiri neconsumate. Nu putem sa ne insanatosim decat dupa consumarea momentului. Oricat de dureros ar fi acesta, si de nedorit.

p.s. Nu-mi sariti in cap, protestand si invocand relatiile care dureaza pana la moarte. Da, exista si acelea, eu stiu si cred in ele. Insa si acelea au un final, o despartire din interiorul relatiei: si anume, moartea unuia dintre cei doi protagonisti. Acea moarte este o despartire, un adio. Deci se incadreaza perfect in regula de necesitate a existentei despartirii, care e esentiala. Iar eu cred in dragostea “pana ce moartea ne va desparti”. Si dau tot celuilalt, pentru ca nici nu stiu sa fac altfel.

Exercitiu de prietenie: bucura-te de fericirea celuilalt!

Unii oameni (foarte multi, din pacate), nu stiu sa accepte fericirea altora. Nu stiu nici sa se bucure de fericirea altora, dar nici macar nu stiu sa o accepte, sa o priveasca neutru.
N-am inteles asta niciodata. De unde atata micime sufleteasca? E ca si cum li se pare ca daca cineva e fericit, implicit el va fi mai putin fericit, ca si cand acel care e fericit ii ia din fericirea sa proprie.
Eu nu am privit niciodata fericirea ca pe ceva finit. Nu e ca si cum ar exista un singur sac cu fericire, si faptul ca X e fericit face ca se consuma fericirea din sac si mie imi ramane mai putina. Pe mine ma bucura si ma implineste sa vad oameni fericiti. Chiar si necunoscuti. E frumos sa vezi fericirea in ochii lor, emanand prin toti porii.
Fericirea nu e ceva care e dramuit, si din care consumam toti, si daca unii au mai mult, ceilalti raman fara. Atunci de unde aceasta chirceala sufleteasca? De ce sa nu poti sa accepti fericirea cuiva, de ce nu poti sa privesti cu simpatie, cu bucurie, un om fericit?
De ce sa te crispezi?
De ce sa nu te bucuri de fericirea cuiva apropiat? Ei bine, am constatat ca foarte putini oameni stiu sa faca asta.

Din fericire, mie viata mi-a acordat onoarea de a avea cativa prieteni (nu multi, stiu), care stiu sa se bucure de fericirile mele. Si, evident, si eu ma bucur de fericirile lor.

Restul, care nu stiu sa fie asa… nu-s langa mine. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra:) Glumesc. Lumea e cum e, si lumea e departe de a fi perfecta.

Am constientizat din nou aceasta problema a greutatii sau chiar imposibilitatii unora de a se bucura de fericirea altora, atunci cand am citit povestea nuntii Ionoukai, (despre care vorbeam si acum cateva zile), de fapt povestea invitatiilor la nunta, si comentariile la postarea ei pe blog.
Am vazut ca sunt oameni care o cunosteau, dar au urât-o, descoperind-o pe blog altfel decat o credeau ei. Si asta e ciudat. Nu acordam libertati celui de langa noi, il urâm daca ne facem o imagine despre el si daca el nu e conform cu aceasta imagine. Ca si cum nu ar fi vina noastra de a ne fi facut o imagine neconforma cu realitatea. Nu, noi punem in carca celuilalt faptul ca nu stie sa fie cum am vrea noi sa fie.

Este cineva acolo, la comentarii, care ii explica motivele pentru care nu vrea sa participe la nunta ei, printre care: “[…]8. toate mirosurile si totzi aburii aia din copilarie care te fac sa te simti extrem de speciala; 9. cele 56 de rochii; 10. cele cateva sute de perechi de cercei […]” Pe scurt, nu stim sa ne bucuram de fericirea celuilalt. Ionouka isi etala fericirea pe blog… si mie asta mi se parea frumos, desi nu o cunosc. Era ceva extrem de pozitiv. Tonic. Dar nu, nu sunt atat de naiva incat sa cred ca viata e o poveste.
Stiu ca viata are si mizerii. Doar ca fata asta alesese sa scrie pe blog doar lucrurile foarte frumoase. Unii nu i-au iertat asta.

Apoi, plecand de la aceste consideratii, m-am gandit la mine si la imaginea pe care o eman. Nu numai ce scriu pe blog (si da, in general si eu aleg sa scriu doar lucruri pozitive). M-am gandit si mai profund, si la imaginea pe care o dau lumii exterioare despre mine. Nu voit, ci cum ma percepe lumea. Mi se intampla des sa aud exclamatii admirative, la limita invidiei: “Ce viata minunata trebuie sa ai! Sigur nu te plictisesti! Probabil ca toti barbatii te iubesc!” si alte asemenea remarci.  Da, dragii mei carora vi se par lucrurile astea despre mine, asa e, am o viata minunata, de fapt mai degraba o viata foarte interesanta. Nu, nu ma plictisesc (asta chiar e ultimul lucru care s-ar putea spune despre mine, ba chiar cateodata mi-as dori sa ma mai plictisesc un pic, hi hi). Dar sa stiti ca si eu am necazuri, chiar daca in mare parte nu las sa se vada. Nu, nici la mine nu e totul roz, chiar daca asa se vede de la peluza. Dar am o puternica inclinatie de a fi pozitiva. Va spun sincer, daca nu eram asa, acum eram moarta, si o spun fara dramatism, ci cu luciditate.

Si inca ceva, dragii mei, care spuneti ca am o viata deosebita: si voi puteti avea vieti din acestea, minunate, interesante. Viata este asa cum ti-o faci, intr-o destul de mare masura. Si voi puteti avea vieti din acestea, daca vi le permiteti mental. Problema este sa iti dai voie, sa iti permiti sa traiesti intr-un anume fel. Sigur, daca urmezi strictele norme ale “bunica a facut asa, mama a facut asa, eu o sa fac tot asa”, si inca alte cateva, viata e brusc mai putin interesanta. Si nu, nu e condamnabil sa faci nici asa. Dar nu poti trai asa, si in acelasi timp tânjind la ce vezi dupa gard, la vecin. Si nu poti urî pe cineva doar pentru ca are curajul de a duce o viata interesanta, din care lasa sa se perceapa doar partea frumoasa. Nu poti invidia pe cineva pentru ca are curajul de a-si etala fericirea. Stati calmi, exista si incurcaturi, necazuri, amărăciuni, lacrimi, din pacate, si in viata celor care par fericiti…
Si nu e corect sa invidiezi pe cineva pentru viata pe care tu insuti nu stii sa-ti dai voie sa o duci, pentru o viata pe care ti-o interzici.

p.s. mai e ceva neconform, apropo de imaginea pe care o am in exterior, (si pe cuvantul meu daca stiu de unde mi se trage! – poate de la impresia pe care o provoc partii masculine a populatiei- fara vanitate zic asta, doar constatativ), deci mai e ceva neconform: ideea ca mănânc bărbați pe pâine la micul dejun. Nu-i asa. E chiar departe de a fi asa. Si-n primul rand, nu iau micul dejun. Eu beau doar cafea neagra dimineata  Na, ca v-am dărâmat încă un mit.

p.p.s. Se pare ca mi-am revenit, daca scriu asa de mult. Da’n schimb, e 6 dimineata…

Later edit: Intre timp, am cunoscut-o pe Ionouka 🙂 Adica intre timp, de cand am scris postarea asta, pe fostul meu blog, pe 2 august 2009, si pana am readus-o aici, fix doi ani dupa ( 3 august 2011).