Am voie sa nu mai cred in nimic?

Am voie sa nu mai cred in nimic?
Eu am stat in strada si iarna si vara, in 2012. Nenumarate zile. Si am rezolvat fix nimic, din ce doream noi. Si deznadejdea a fost mare.
Am iesit dupa Colectiv, la marsul de comemorare. In prima seara, adica ceea ce trebuia sa fie marsul de comemorare. In loc de un mars de comemorare, a devenit “Jos Ponta”
Eu am plecat in acel moment. NU il placeam pe Ponta, dar nu de aia venisem. Eu venisem la un mars al tristetii si al tacerii. Si nu am suportat ca diverse interese sa se foloseasca de prezenta mea acolo, si de a altora ca mine, care venisera la un mars de comemorare, nu la un mars anti-guvern.
Din minunatul guvern Ciolos, am fost colega de liceu cu ministrul de finante. Cam stiam cine sunt, zau. Nu exista Feti Frumosi si Ilene Cosanzene. De ambele parti exista mediocritate, si din pacate, ajunge pe scaune inalte mediocritatea asta.

Desigur, este strigator la cer ce se petrece acum, ce a facut guvernul cu ordonantele, ce a facut Monitorul Oficial tiparindu-le in 2 ore, am si scris de altfel, niste impresii foarte personale, de cand eram la minister (minister liberal, pentru cine nu stie), si cand noua nu ne-au tiparit o Hotarare de Guvern care reglementa transportul lemnului pe timp de noapte, desi era votata in Guvern, insa nu a aparut saptamani intregi in Monitorul Oficial, pentru ca zacea pe birou la Ponta.

Eu am fost foarte implicata. Am facut comunicare politica, si indraznesc sa spun ca am facut-o bine, ani de zile. Am sentimentul muncii facute bine. Cu pasiune si cu rezultate. Am facut campanii multe. M-am batut cu Boc, si l-am batut in propriul lui colegiu, acela unde locuia si vota. Si am fost mereu trup si suflet in bataliile in care ma implicam.
Dar am libertatea, oare, sa NU mai cred in actiuni din astea?
Nu de buna credinta a oamenilor ma indoiesc, deloc. Nu cred nicio secunda ca Soros da bani (nici oamenilor, nici cainilor). Nu ma indoiesc nici de revolta lor (este revoltator)
Dar am voie sa nu mai cred ca iesitul in strada e o solutie? Si apoi, dupa, ce? Pentru ce?
Adica ce anume vrea strada? ok, sa zicem, prin absurd, in ideal, ordonanta este retrasa (desi au afirmat ca nu, dar sa zicem), guvernul demisioneaza. Vine alt guvern PSD, asta este, sorry, au fost alegeri acum o luna jumatate.
Am votat PNL ca de ani buni incoace, dar am votat PNL cu durere, si doar din fidelitate. O fidelitate dusa dincolo de praguri umane. M-am dus la vot fara sa fi citit cine sunt candidatii, si nu am dorit sa citesc numele de pe buletinele de vot, pentru ca stiam ca ma voi enerva si poate nu mai votez (eu sunt foarte spontana si imprevizibila). In cabina, totusi, nu m-am putut opri sa nu le citesc, si citind lista de la Camera Deputatilor, mi-a cazut pe jos buletinul de la Senat. Da, m-am enervat. Ca nu e partidul pe care eu l-am iubit. OK, asta e alta discutie, evident. Nu intentionam sa povestesc vreodata cum mi-a cazut buletinul din mana de nervi, dar uite ca…
Ideea e ca daca eu, care sunt FOARTE fidela, care am luptat ani de zile, am ajuns sa votez asa, necitind ca sa nu ma razgandesc cu stampila, evident ca e firesc ca s-a votat masiv PSD. Revenind, au castigat alegerile, mai avem alegeri peste 3 ani si 10 luni. Care e finalitatea acestor miscari?
In afara de o socializare offline, care poate ca lipseste in epoca asta 😉
Din pacate, eu n-am timp si stare de socializare zilele astea, ma solicita prea mult realitatea imediata
Faceti-ma sa cred ceva, din pacate, nu mai cred.
(asta scriam pe 3 februarie, seara 😉 aici. )

Primul nivel de implicare

Mi-e greu sa inteleg argumentele celor care spun ca nu le e necesar votul.  Da, nu imi este necesar daca am un plan serios, pe jumatate infaptuit, de a emigra in Insulele Capului Verde, si a ramane acolo pe viata. Si a deveni sefa de trib, sau sotie de sef de trib, iar viata mea s-ar circumscrie doar acelui univers. Altfel, ce inseamna “nu imi este necesar”?
Sa fii totusi matur si sa intelegi atat de putin din ce te inconjoara…

Boicotul nu e valabil decat daca este general sau intr-o mare proportie (80% +). Greva civica implica un activism, un grad de activism si solidaritate de care poporul asta nu pare a da dovada.
Bineinteles ca e in regula ca fiecare sa se duca pe drumul care ii place, adica firesc ca votam diferit, cred ca ar fi sinistru sa revenim la un singur partid, o singura mancare, un singur miros, un singur gust 🙂
 Am prieteni din tot spectrul politic. Respect oamenii care se implica, iar primul nivel de implicare in si pentru societate este macar exprimarea votului.
capverde Cine poate sa nu voteze si sa se uite in oglinda, sa fie sanatos. Mie mi se pare nasol de tot. Eu una nu mi-as putea ierta asta. Am bunul obicei, insa, sa vorbesc doar despre mine. Am spus ca eu nu mi-as putea ierta sa nu votez, dar cine poate, asta e. Eu nu consider ca e moral sau civic sa nu votezi, dar fiecare are propriile sisteme de valori. Ce e imoral pentru mine poate fi total admis pentru vecin. Insa asta nu inseamna ca eu consider lucrul respectiv altfel decat imoral.
Votul prostului este egal cu votul tău, al meu, al fiecaruia. (*prost nu este cel care nu votează ca tine, prost e cel care e prost, indiferent cu cine votează sau nu)
Si ce sa vezi, votul prostului e nu doar egal, ci chiar mai tare decat al tau, cand tu alegi sa nu alegi, adica sa stai acasa.
Zicea un om destept aici, acum ceva timp, intr-un comentariu: “Daca nu esti in joc se cheama ca esti spectator. Cei care joaca castiga. Sau pierd. Spectatorul insa pierde sigur.”
Sa crezi ca esti arbitru, de pe margine, este utopic. Arbitrul se implica. Fluiera, da cartonase, elimina jucatori. Privitorul pasiv nu este arbitru.

Cuplul: traditionalism si modernitate

Spune un om inteligent, pe FB, aseara: “Unele femei de azi vor ca bărbat să: “te trezești în fiecare dimineață să mergi la serviciu, să iei/duci copilul de la grădiniță, să faci curat, să speli, să gătești şi să mai ai timp şi pentru tine…” dacă se poate ar mai vrea şi ca acesta să închidă ochii când ea mai zăboveşte cu vreun şefuleț, instructor de fitness sau de yoga
Păi ăla nu e bărbat! E o mamă eroină!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

e partial adevarat 🙂 Partial, insa, exagerat 🙂
Sotul meu, francez fiind, impartea cu mine sarcinile de toate felurile (noi n-am avut copii, dar cu fosta sotie, cu care a avut copii, a impartit si schimbatul de pampers, dus la scoala, etc), si asta nu-l facea mai putin masculin, mai putin puternic, mai putin barbat.
Iar faptul ca impartea cu mine sarcinile din casa, nici nu inseamna ca eu nu faceam nimic. Faceam lucrurile in doi. Si, important, cu iubire si cu bucurie. Comuna. Cel care venea acasa mai devreme, care avea mai mult timp, ala se apuca de {aspirat, spalat vase, calcat, gatit, pus masinile de spalat, etc} Asta ne lasa mai mult timp liber impreuna (de lenevit, plimbat, uitat la filme, facut orice iti trece prin cap, noi si jucam mult, eram jucatori amandoi- eu inca mai sunt, el nu mai este pe lume, jucator sigur a rămas si in lumea de dincolo, abia astept sa mai facem cateva partide– de ale noastre)
Și mai aveam “obiceiuri” comune, le trec sub tacerea intimitatii 😉
De la un român nu cer/nu astept acelasi lucru, inteleg perfect particularitatile regionale, ca sa zic asa (totusi, e tara mea natala 😀 ), dar nici n-as aprecia ca eu sa fiu coplesita de munca si el sa stea cu mancarea gatita (de mine) in frigider, asteptand sa vin eu acasa la ora 22 de la munca ca sa i-o incalzesc, ca el nu si-o poate incalzi… ca nu-i permite postura de mascul, e sub demnitatea lui sa se ridice sa si-o incalzeasca (nu e un exemplu exagerat, cunosc cazuri concrete fix asa). Sincer, as admite asta de câteva ori (sunt înțelegătoare, nu rup capul din prima), dar nu ca regula generala… 

Cred ca e ok sa impartim si placerile si neplacerile. Si obligatiile, si distractiile.
Si finantele. Nu-s nici de acord cu principiul: unul ia banii altuia si “tine casa”. Nu, frate. Platim cheltuielile comune impreuna, apoi fiecare cu banii lui, ca de aia muncim. Poate vreau sa iti fac o surpriza, e cam stupid sa iti cer bani ca sa ti-o fac. Poate vreau sa te invit la restaurant/sa te duc in vacanta/sa-ti cumpar o carte, un obiect de arta, ceva de imbracat. Vreau sa o fac pe banii mei, nu pe banii din pusculita comuna. Si nici sa mint ca sa iau banii din banii pusi la comun.
Si nu, nu vreau banii tai, asa ca nici tu sa nu ii vrei pe ai mei. Ajut, la nevoie, oricand trebuie. Dar ca regula generala, fiecare cu ale lui. Cheltuielile comune sunt comune, restul, fiecare cu ale lui. Poate vrea sa-i joace, sa-i bea, sa-i dea pe femei 🙂 Cum ar fi sa ii iau barbatului banii cu pretextul ca eu “tin casa”? Invechite concepte 🙂

Ah, si timpul… pai timpul… cea mai importanta resursa. E ok sa petrecem timp impreuna, comun consimtit, bucurie impartasita. Dar nu sa nu ne permitem libertatea de a trai fara celalalt. Eu cu ale mele (plimbari singura, citit, scris, dormit, iesit cu prietenele, etc), la randul lui, el cu libertatea lui, la fel de importanta ca a mea, si preocuparile lui.
Cred ca asta e reteta rezistentei unui cuplu, sa intelegi ca fiecare om e un om liber, si are nevoie sa respire in voia lui.
Nu ma sufoca, ca ma pierzi urgent. Si nu, nici eu nu sufoc. Daca nu-mi dai motive de neliniste, sunt cel mai cool si liberal om din lume 😉