Ascult linistea

Vin aici de 9 ani, si am stat din ce in ce mai mult, in ultimii ani si cate 60 de zile, zic de locul acesta precis. Pe mine fix locul acesta m-a vindecat dupa moartea lui, cand nu mai vedeam in fata ochilor nici la 1 metru. Sunt de cativa ani pe un grup de discutii al locuitorilor de aici si vad ca asteapta septembrie ca sa scape de turisti. Pe ei clima ii ajuta, si ar putea lejer tine deschis pana pe 15 octombrie, dar NU VOR. Pur si simplu, nu vor. Isi doresc orasul inapoi. Abia asteapta sa vina septembrie ca sa reintre in posesia locurilor lor. Da, sunt primitori, le plac si turistii, dar nu si-ar sacrifica viata, linistea, natura, pentru un banut in plus. Nu si-ar vinde sufletul pentru bogatie. Bogatia lor este locul acesta. Si au constiinta faptului ca prea multi oameni distrug frumusetea locului, si ca, unele lucruri, odată distruse, sunt pierdute, procesul este ireversibil, sau oricum foarte greu de refacut. Asa ca au un fel de sovinism pe care eu il inteleg total si il aprob. Il aveam si eu in Franta. Locuiam la Sanary-sur-Mer, o perla de orasel. 30.000 locuitori permanenti (printre care si eu, cu mandrie!), si pana la 180.000 vara. Sincer, eu mergeam la plaja intre aprilie si iunie, si apoi din septembrie. Iulie august nu calcam la plaja decat in golfurile ascunse, pe care doar noi le stiam, nu si turistii. Sau noaptea, faceam bain de minuit, cu colegii mei de la ziar. Doi dintre ei, Francis si Alain, aveau o casa splendida la Portissol. Cate seri am petrecut acolo, ieseai direct pe plaja. Si noi abia asteptam sa se care turistii. Da, sunt buni si turistii, sunt un rau necesar, dar cu limite. De genul ala: mai vine lumea, dar mai si pleaca 😉
Eu ma bucur tare ca oamenii de aici au inteles asta, au asta in sange. Prietenul meu se cam suparase acum 2 ani la discutiile in care cei de aici doreau sa plece turistii si sa ramana ei linistiti. Dar eu ii inteleg pe deplin. Si, cum vorbeam ieri cu un prieten, ei au un “balans bun de viață/odihna/venituri” (asa s-a exprimat el, si este foarte adevarat). Ei inchid voit totul devreme, maxim un 20 septembrie, ca sa nu mai vina lumea peste ei, in nestire, si sa se mai poata si ei bucura de zile frumoase. Este un soi de autoprotectie, si mi se pare corect. Nu sa fii atat de avid de bani încât sa iti distrugi propriul habitat.
Banii nu pot cumpara totul, iar ei se pare ca stiu asta de mult. Banii nu pot cumpara linistea de aici, frumusetea locului, salbaticia lui. Iar daca torni betoane, ai stricat ireversibil totul.
Nu ne trebuie cluburi, paiete, cocktailuri si sampanii de 3000 euro. Ce vad eu pe fereastra nu ar mai fi la fel daca aceste lucruri s-ar intampla aici. Dar pentru sampanii, cluburi, lai lai, all inclusive si betoane, turistii sunt serviti deplin la Sunny Beach. Nu e nevoie sa stricam natura, sa betonam totul si sa facem o discoteca generala.
Si de acum, nu sunt inchise portile orasului, dar sunt bineveniti doar adevaratii iubitori ai locului (ma numar printre ei), cei care nu vor agitatie, nu vor terase, nu vor muzici, nu vor magazine. Care se multumesc sa priveasca pe geam (as putea sta ore intregi), sau sa stea pe o banca sa priveasca valurile, pescarusii. Care privesc stolurile de randunele care trec in migratia lor spre sud. (le tot privesc de cateva zile, si mi se strange inima, doar pentru ca asta inseamna plecarea mea la Bucuresti, ca daca as ramane aici, tare nu mi-ar pasa, si le-as astepta, la fel de fericita, sa treaca inapoi, in primavara) Carora nu le pasa ca din 50 de restaurante mai sunt doar 5 deschise, ba chiar se bucura de asta, caci locurile sunt redate total plimbarii si bucuriei de a trai, simplu, fara alte inflorituri.

Aucune description de photo disponible.

Psihologii :)

si ce mai faceti, dragii mosului? 🙂
E joi seara, inainte de ultimul week-end de august. Clipele se scurg calde si luminoase. E momentul sa bag batul prin gard. Glumesc, nu e stilul meu cu batul prin gard, dar e stilul meu sa glumesc, si nici nu pot lasa lucrurile nespuse, unele polite trebuie platite.Acum cateva luni cand realmente imi era rau, suferisem o pierdere imensa, si gestionam destul de complicat durerea (stiti unii dintre voi cate ceva despre asta, daca m-ati citit in acea vreme), s-a trezit o doamna psiholog sa-mi sara-n cap ca am spus ca “nu am incredere in psihologi.” Atitudinea dumneaei nu putea decat sa-mi intareasca neincrederea. De ce? pentru ca afirmatiile mele, reale, absolut, erau facute in acel context, de doliu. Cand i-am spus asta, politicos, a spus ca n-a vazut. Desi eram in doliu de luni bune, stiti cam toti, ca scriam… Deci a stiut sa vada doar ce o interesa, si anume ca “nu am incredere in psihologi”. Nu a vazut tabloul de ansamblu. Pai cum as veni eu sau oricine altcineva, la dvs, doamna, cand nu vedeti padurea de copaci? Cand va intereseaza mai mult sa-mi sariti la beregata decat sa-mi aratati ca m-ati putea ajuta? Eu voiam de adevaratelea sa mor, si doamnei ii pasa ca am afirmat ca n-am incredere in psihologi. Si apoi ce conta ce cred eu, un om din multime? Basca aflat intr-o situatie nu chiar normala…. ci cel putin in niste furtuni sufletesti. Mai mult, doamna a crezut de bon ton sa ma faca si subiect al unui status, desi aflase de la mine, daca nu altfel, ca sunt in doliu (ce fac eu acum nu este decat sa ii intorc ceea ce mi-a facut cand nici nu ma puteam apara). Da, stiu ca cel mai destept tace, dar aici nu e cazul. Asa cum sunt ingineri buni si ingineri mai putini buni, asa cum sunt constructori buni si constructori mai putini buni, profesori cu har si masini de predat, asa si cu psihologii. Si, scuze, dar la psiholog chiar ma astept sa trateze tabloul de ansamblu, mai ales cand are in fata o persoana in doliu. Si de fapt, orice fel de persoana, cu nevoie de spriin sufletesc. Atunci nu am fost in stare sa ii raspund, sa ma angrenez in discutii sterile. Nici acum nu doresc discutii sterile. Trec sub tacere, oricum, unele detalii, care nici acelea nu-s de prea mare tinuta. Dar ce sa faci, asa m-a crescut mama. Vreau doar sa spun ca sunt psihologi pe care ii respect si ii voi respecta mereu, pentru decenta, pentru profesionalism, pentru modul de abordare. In primul rand imi admir verisoara, Candice, care a facut psihologia acum, si a luat toate examenele cu nota maxima, apoi am in lista oameni total decenti, empatici, discreti. Ii citez ca imi face placere, si sa stiti ca cu unii dintre ei n-am comunicat niciodata si cu altii rar si oricum de mult (in privat, ma refer). Asta nu ma impiedica sa ii respect, sa ii admir, sa ii citesc cu placere. Ii citez intr-o ordine aleatorie, totusi intai doamnele Adriana Petrescu, Arina Anghel, Nicoleta Larisa Albert, si nu in ultimul rand, domnul Cristian Munteanu. Sa aveti un week-end cu soare!
(ps. in mod voit nu am dat nimanui tag, ca nu vreau sa deranjez pe nimeni implicandu-l)

Timpul curge intr-un singur sens

Discutam in dupa-amiaza asta cu o prietena, despre aniversarea cuiva din familia mea extinsa, care implineste curand 71 de ani. Prietena mea a spus: “stii, dupa o varsta, aniversarile nu mai sunt prilej de bucurie.” Eu am contrazis-o, cred altfel. Cred ca viata curge intr-un singur sens. Niciodata nu vom mai avea 30 dupa ce am implinit 40, si niciodata nu vom mai avea 60 cand implinim 71. Viata e intr-un singur sens si este frumoasa cum este, asa, cu greutati si dureri, cu lucruri despre care credem ca sunt finale, ca nu le vom putea depasi. Cu taieturi pana la os, dar si cu bucurii. Si fiecare aniversare este un prilej de bucurie, ca am mai trait un an, ca suntem sanatosi, ca ai nostri sunt bine. Sigur ca daca vrem motive de nemultumire, avem o mie. Instinctiv am ales partea luminoasa a lucrurilor, mereu. Adevarat, eu n-am fost fericita nici anul acesta (imi cer iertare, totodata, pe aceasta cale, n-am raspuns la nicio urare de aniversare, din pacate, si ma simt nerecunoscatoare), deci n-am fost fericita nici anul acesta, nici anul trecut de aniversarea mea, dar nu din cauza ca a mai trecut un an (ca de fapt ma bucur ca uite, am mai reusit sa termin un an, ca un rand la marele tricotaj al vietii, daca viata ar fi un fular, de pilda), ci din cauza ca sunt singura, si n-am cu cine sa impartasesc bucuria. Eu cred, in continuare (din adolescenta cred asa), ca iubirea este sensul principal al vietii, si ca este esential sa fii langa cineva, cu care sa impartasesti iubire.
In rest, chiar ma bucur ca traiesc, ca ai mei sunt sanatosi, ca vad inca soarele (desi golul din mine ma atrage in haul adanc, care spune ca soarele rasare oricum degeaba). Ba chiar sunt mai dornica de viata decat eram acum 20 de ani cand mi se parea ca nu conteaza nimic si ca totul este infinit. (dar este chiar sanatos sa simti asta, la 20 de ani!)
Apoi iti mor brusc niste oameni dragi, la varste total nepotrivite cu decesul, si vezi lucrurile altfel. Si in negru si in lumina (ca nu pot spune alb, cat lumina, pentru mine lumina si soarele sunt contrarul negrului, nu albul cel neutru si fad!)
Cum am spus, timpul curge intr-un singur sens. Nu ma pot revolta impotriva acestei curgeri, sunt suficient de pragmatica cat sa-mi indrept revoltele, energia revoltelor mai bine zis, spre lucruri care se pot schimba. Curgerea inexorabila a timpului inca nu se poate inversa. Am incercat sa ma revolt, un timp, dupa moartea lui, ca inca rasare soarele, dar a continuat sa rasara, si am inteles ca va rasari mereu, si ca e bine asa. Ieri la Nessebar am vazut o doamna, nu prea stiu ce varsta sa ii dau, poate 80. Era cocosata tare, mergea practic aplecata in unghi de 90 de grade. Asa se deplasa. Era cu fiica ei, se vedea ca sunt turiste si nu de ale locului. A vrut sa vina sa vada apusul (care se vede minunat de acolo — abia ieri am descoperit locul, si cat i-ar fi placut si lui!), s-a plimbat, asa incovoiata, printre oameni drepti, semeti, a stat pe o banca, a cerut ca fiica ei sa o fotografieze, cu apusul in spate, desi statea, cum v-am spus, in unghi de 90 de grade aproape. Ei bine, pentru mine, doamna aceea este un exemplu minunat. Ma bucur ca am vazut-o. Am privit-o mereu, cat am putut de discret, dar cu admiratie. Asa cred ca trebuie sa traim. Orice alt mod de a trai este pierdere de vreme. De ce sa traim regretand ca traim, regretand ca trece timpul? Am iubit un om care spunea despre el ca este “caine batran”, la o varsta cand nu se poate spune asa ceva (50). M-am intristat pentru el, si acum imi dau lacrimile cand imi rememorez scena, m-am revoltat apoi, am incercat sa glumesc, si l-am adus inspre viata (nu fortat, si nu cu lozinci sau invataminte pozitive, ci doar traind cu pofta, langa el si cu el). Timpul tot trece, daca ti-l petreci gandindu-te ca esti deja batran, pai mai bine tai-o! Nu dau lectii, nu spun ca eu stiu tot, nu spun ca eu detin adevarul absolut. Spun doar parerea mea, umila, despre viata. Mi se pare ca daca n-ai spiritul asta, dorinta de a trai, mai bine nici n-o mai faci. Caci da, vazuta asa, viata chiar poate fi o povara. Cu ce o inlocuiesti, e de vazut, e alta discutie, mai lunga.(am fotografiat-o si eu cand o fotografia fiica ei, mi se pare una din cele mai frumoase imagini posibile. Am sa o privesc de cate ori imi va fi greu si de cate ori voi avea tot felul de ganduri, “tofelul”, cum ma maimutarea el, tandru, si avea dreptate, in imprejurari neoficiale, nu articulez)

Peut être une image de 1 personne