Jurnalismul ramane prima si singura mea dragoste

Dragos Sorin Nicula m-a “intrebat cate in luna si-n stele”. Acest blog era initial, anonim. Cum Dragos mi-a sugerat sa publicam interviul in tandem, prima parte aici, la mine, si urmarea la el, iar blogul nu mai este anonim demult [iese in cautarile Google dupa numele meu, exact ce evitam initial], acesta este si momentul oficializarii blogului 🙂

Dincolo de asta, mi-a facut placere sa raspund la intrebari. Au fost prilejuri interesante de a lamuri multe lucruri. De obicei, eu sunt in postura celui care pune intrebari, asa incat a fost simpatic sa fiu “de partea cealalta”. Multumesc, Dragos.

De vorba cu un om de comunicare, curios, loial, pasionat; cum se manifesta fiecare dintre cele trei atribute ale personalitatii tale in felul in care comunici?

Sa le luam, matematic, pe rand.
Curiozitatea este motorul vietii mele. Ea ma impinge in fata, spre ziua de maine. Ea imi da dorinta de a avansa, si de a intelege lumea.
Loialitatea este indispensabila in ochii mei, atat ca si atribut al meu cat si al celor cu care doresc sa interactionez. Fara loialitate, nu conteaza nicio alta calitate a omului, prefer sa n-am de-a face cu el. Simplu si fara drept de apel.
Pasiunea este un mod de viata. Ard pana la capat, cu flacara, intens, si fara sa ma consum, cu resurse regenerabile, ca si cand nimic n-ar fi fost. Unde pasiune nu e, nimic nu e. E felul meu de a fi, constructia mea interna: ma implic, ma intereseaza, pun suflet. Iar cand exista pasiune, nici nu simti ca muncesti. Si-mi plac oamenii pasionati, ii caut, mi-i doresc in jur.

Ce forma de comunicare ti se pare ca este ce mai potrivita felului tau de a fi? Dar societatii romanesti, catre ce e aceasta mai deschisa, la ce e ea mai receptiva?

Mie consider ca mi se potriveste cel mai mult scrisul, ca si forma de comunicare. Am o relatie speciala cu scrisul, si marturisesc ca sunt bucuroasa si multumesc in fiecare zi ca am primit acest dar la nastere. Scriu extrem de usor, totul curge, fara eforturi. Societatea romaneasca e mult prea disparata ca sa pot decreta ca o singura forma de comunicare i s-ar potrivi in mod majoritar.

Spui: „Scriu cum respir, si daca n-as mai scrie, n-as mai respira.” De unde relatia asta mai special a ta cu scrisul? Daca ai fi nevoiata sa renunti la el, cu ce crezi ca l-ai putea inlocui cu un oarecare succes, astfel incat sa nu-i simti lipsa prea tare?

Nu cred ca pot determina un punct de plecare in relatia mea cu scrisul. Scriu de cand ma stiu, desi am facut matematica-fizica, si am fost olimpica la mate. Insa scrisul a fost intotdeauna altceva, parte intrinseca din mine. Am scris dintotdeauna celor dragi, scrisori mai ales, chiar daca-i vedeam zilnic. Pentru ca nivelul scris comunica altceva/altfel. Daca as fi nevoita sa renunt la scris? Nu, nu s-ar putea clar si definitiv inlocui cu nimic, si cred ca as muri, iar spunand asta nu exagerez deloc.

Dintre noile suporturi de comunicare, se stie deja slabiciunea ta pt Fb; povesteste pe scurt povestea ta de dragoste cu produsul lui MZ!

Am spus pana acum doar franturi, acum am sa povestesc pe scurt toata povestea. Mi-am facut cont pe FB acum vreo trei ani deoarece sunt membru al unui partid francez, iar colegii mei de partid isi creasera un grup de discutii acolo. Am facut cont exclusiv pentru asta, cu destul de multa neplacere, gandindu-ma plictisita “inca o parola de retinut, inca un site de accesat!”. Mult timp l-am folosit doar in acel scop. Prin vara lui 2009 mi-am gasit absolut intamplator prin intermediul Facebook-ului, o verisoara in Argentina, de existenta careia nici macar nu stiam. O poveste emotionanta. Bunicul meu a fost fratele bunicului ei. Bunicul ei, legionar, a fugit din Romania in 1940. Noi nu mai stiam ca traieste, familia ii pierduse urma, era declarat mort. Omul era in Argentina, facuse copii si avea nepoti si stranepoti! Si traia! Era inca in viata, in timp ce bunicul meu, fratele sau, decedase din 1981. Fara Facebook nu ne-am fi regasit familia. Atunci, FB m-a cucerit. Iremediabil. Ulterior, incepand sa-l folosesc mai mult si altfel decat o facusem pana la acel moment, am sesizat valentele sale. Il consider un mediu extrem de bun de interactiune in timp real. Il consider un teren propice de PR personal, cu conditia sa stii sa faci asta. Il consider un instrument extraordinar pentru a testa unele idei. Si nu in ultimul rand, multumita Facebook-ului, am cunoscut oameni deosebiti, pe care, probabil, in viata de zi cu zi nu as fi avut ocazia sa-i cunosc. In real, ne invartim fiecare in cercurile sale. Putin probabil sa te intersectezi cu anumite persoane, desi sunt interesante si peste medie.

“Nascuta facebook incorporated” iti zic prietenii; ce inseamna asta , mai précis, cu ce esti tu diferita fata de restul iubitorilor si utilizatorilor de Fb ?

Nu stiu cu ce sunt eu diferita, mi s-ar parea pretentios sa ma consider diferita, eu. Poate ca ei ma vad diferita, si ar fi niste motive pentru acest lucru: sunt pasionata si interesata de cum functioneaza FB-ul din toate punctele de vedere (si tehnic si ca interactiune umana), deci am testat si cautat sa aflu multe. Interesul meu provine si dintr-un interes profesional (am scris multi ani ca jurnalist pe IT si telecom), dar si dintr-un interes personal. Petrec foarte multe ore zilnic online. Practic, de cate ori sunt la birou sau acasa, sunt online. Nu sunt offline decat atunci cand sunt pe strada (si asta pentru ca refuz internetul pe telefon- ar fi ultima reduta, pe care incerc sa o pastrez intacta). Poate de aceea ma considera “nascuta FB incorporated”, sunt online mult mai mult decat media utilizatorilor. Ce spun eu foarte des este ca mi-as dori sa putem fi online/offline fara niciun device, doar dintr-o simpla “comanda mentala”. Sa putem fi online direct din creier, cand ne dorim. Si offline la fel de simplu 🙂

Daca nu exista Fb, care crezi ca ar fi fost marea ta pasiune? Crezi ca ai fi simtit nevoia aparitiei lui ? Ai fi vrut sau te-ai fi gandit sa inventezi ceva asemanator care sa faciliteze comunicarea intre oameni?

Dar nu e chiar marea mea pasiune FB-ul. Imi place si spun in gluma ca “pentru mine l-a inventat Zuckerberg”, in sensul ca simt ca mi se potriveste ca o manusa. Marea mea pasiune ramane, insa, scrisul. Si comunicarea, in general. Da, as fi simtit nevoia aparitiei lui, dar n-am pretentia sa cred ca m-as fi gandit sa inventez ceva asemanator. E totusi pentru IT-isti, iar eu nu-s unul din ei. Si nu-s o vanitoasa, imi cunosc limitele.

Este supraestimat fenomenul de “socializare” ? Dar Fb si impactul sau in viata utilizatorilor? 

Nu cred ca este supraestimat fenomenul de socializare. Omul este un “animal social”, are nevoie de prezenta celorlalti si de interactiunea cu ei, in mai multe forme. Facebook nu e supraestimat, dar nu are impact egal in viata tuturor utilizatorilor. Depinde ce valente ii acorda fiecare, depinde cata importanta si cat timp ii acorda. Impactul e direct proportional cu aceste variabile. Unii oameni chiar sunt singuri in viata reala, si atunci ei acorda o importanta sporita relatiilor lor online, au nevoie de acestea, in mod real. Pentru altii, retelele sociale sunt doar un mod suplimentar de exprimare, necautand neaparat prieteni, socializare, neavand deci aceleasi nevoi, aceleasi intentii si aceleasi scopuri ale prezentei lor online.

Isi are comunicarea pe Fb si pe retele sociale in general, limitele ei?

Sigur ca are limite. Nu numai comunicarea pe retelele sociale are limite. Orice fel de comunicare are limite. Si cea verbala, si cea non-verbala, si cea online. Important e ca utilizatorul sa calibreze bine aceste limite, si sa fie comparabile cu asteptarile pe care le are de la fiecare tip de comunicare. Online-ul nu este decat un alt mediu de exprimare, dar regulile de baza si de comportament raman aceleasi. Online-ul este o oglinda a offline-ului. Virtualul nu este diferit de real in privinta regulilor de bun simt, de apropiere, de politete, de abordare umana. Socializarea e si ea o arta, nu se face cu forta, nici cu orice pret. In mod gresit unii oameni cred ca daca altii sunt la un click distanta de ei, daca isi etaleaza viata privata si fotografiile intr-un cont, daca plang si rad in statusuri, asta inseamna ca acestia sunt mai accesibili decat in viata reala. Fals!
In lumea reala, nu te poti duce la un necunoscut pe strada sau intr-un magazin, ca sa-l intrebi brusc, netam-nesam: “vrei sa fii prietenul meu?” Nu-i poti spune: “Hai, lasa-ma sa intru in viata ta, arata-mi fotografiile tale de vacanta, lasa-ma sa vad ce scrii despre ceea ce te bucura si ceea ce te supara!”  La fel, nu poti sa-i impui sa vada fotografiile tale, sa asculte ce ai tu de spus si sa empatizeze cu tine. Ei bine, daca acestea par lucruri elementare in offline, de ce oamenii isi inchipuie ca ar fi altfel in online? La fel e si in virtual, de ce unii cred ca ar putea fi altfel? Nu, nu e altfel. Pur si simplu e la fel. Suntem aceeasi oameni, si nu suntem mai permisivi si nici mai apropiati, mai deschisi sau mai dornici de a ne trage de sireturi cu necunoscuti, decat suntem in real. Desigur, putem cunoaste necunoscuti, insa cu grija. Pasii se fac treptat. Friend requestul trimis si acceptat este echivalent cu “a face cunostinta” in real. Nici asta nu faci oriunde, oricand, cu oricine. Asa cum in real poti cunoaste oameni in anumite imprejurari, fie cu interese comune (la cursuri de dans/fotografie/la cinema, etc), fie prin prieteni comuni, cam asa e si in lumea virtuala. Conteaza lucrurile care ne plac amandurora. Cu cat mai multe lucruri comune, cu atat mai multe intalniri mentale, cu atat mai multe motive de prietenie, de apropiere, de interes catre impartasire, de placere a discutiei. In online, ca si in offline, dupa acest prim moment, al cunostintei, apropierile intre oameni se fac treptat, nu brusc. Nu devii imediat intim cu cineva, nu iti permiti imediat sa spui anumite lucruri. E important sa stii sa taci, si sa stii sa asculti, exact ca in viata. Sa observi inainte de a te repezi.
Construirea relatiilor trebuie sa aiba baze solide in general. Iar relatiile din online se cladesc exact ca o relatie din lumea palpabila. Increderea se castiga treptat, interactiunea creste firesc, dar masurabila pe axa timpului. Nu te poti “baga in seama” hodoronc tronc cu cineva, chiar daca acesta ti-a trimis/acceptat friend request-ul. Faptul ca te afli in lista cuiva nu-ti da dreptul sa te tragi de sireturi instantaneu cu acesta. Ca si in real, in virtual trebuie sa se respecte regulile unei cunostinte proaspete, si anume… ia-o usor, treptat, discret, cu pasi mici. Cand intri in universul cuiva, intai asculti si observi, apoi vezi daca poti spune ceva, mai ales la unele subiecte…

In acelasi mod, nu poti cere nimanui, unui strain adica, sa intre in lista ta si sa empatizeze cu tine. Pur si simplu nu poti avea pretentia asta. Ar fi ciudata si deplasata. Ar fi ca si cand ai apuca oameni de mana pe strada, sau ai strange femei necunoscute in brate, din senin.
Mai exista o greseala, curent intalnita. Oamenii care pretind interactiune. Nu poti pretinde cu forta interactiune din partea cuiva. Nu poti avea pretentia sa interactioneze cu tine cu orice pret. Interactiunea se merita, se castiga. Interactiunea vine ca si in real. Daca inspiri pe cineva prin ce spui, acesta iti va raspunde. Daca nu, nu, pur si simplu. Nu ai cum sa te superi ca e in lista ta si ca “nu vorbeste cu tine”. Nimic nu este obligatoriu. Nu are nimeni norma de interactiune cu ceilalti. A consimti ca cineva sa-ti intre in lista inseamna ca incuviintezi sa intre intr-o parte a universului pe care il zugravesti, il desenezi, il creezi. Asta insa nu inseamna ca ii poti pretinde cuiva sa ia parte la universul tau in mod activ, sa picteze alaturi de tine, sau sa aplaude ce faci.

Retelele sociale pot fi mai mult decat un preludiu pt lumea reala, la nivel individual?  Stim ca daca il folosim in scop de business, este mai mult, dar la nivel de individ, ce crezi tu ca se intampla?

Suna interesant cuvantul preludiu. Insa eu nu l-as fi folosit. Sunt mai cinica in unele subiecte, desi pasionata din fire. Nu cred in mod neaparat in profunzimea relatiilor umane, si mai ales a celor create online. Translatarea in real, dupa parerea mea, este rara, si destul de complicata, delicata. Comunicarea/prietenia/senzatiile de pe internet pot fi intense, dar prietenia reala este alt palier. Pur si simplu nu sunt comparabile. Se poate translata, iar o interactiune virtuala se poate transforma intr-o prietenie cat se poate de palpabila, numai ca asta se poate intampla doar in unele cazuri, neconstituind neaparat o regula, ba chiar dimpotriva, as spune, consider ca e un fenomen rarissim, si nu o regula.

Cat mai e divertisment pe Fb , cat mai e atmosfera relaxata de la inceput? Cum ai descrie felul in care a involuat calitatea oamenilor si a continutului de pe Fb?

Desi mi-ar placea sa contrazic aceasta afirmatie, nu pot sa o fac. Calitatea oamenilor nu a involuat neaparat, insa, prin succesul sau, care a adus “democratizarea” retelei, Facebook-ul s-a populat ca o piata publica. Proportia de oameni valorosi in retea a scazut, caci nu mai este o retea pentru elita. E ca pe strada, asa ca proportia de oameni interesanti a scazut. In ce priveste continutul, anul trecut s-a facut un studiu care spunea ca doar 23% din oameni distribuie continut original. Din cei 23%, din observatiile mele indelungi, cred ca mai putin de 5% au cu adevarat ceva de spus, ceva de calitate. Gramezi de copy-paste-uri umane. Nimic autentic, nimic original, sau prea putin. Vezi o tona de share-uri ale uneia si aceleiasi stiri, fara macar sa fie commentate, fara macar o adaugire personala. Nu ai cum sa-i condamni pe oameni. Asta e lumea reala. Cam atatia au ceva de spus, indiferent de mediul de exprimare. Altii doar copiaza, sau sunt ecouri, sau receptori, nicidecum emitatori de mesaje cu plusvaloare.

A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie.” Ai citatul acesta pe FB… Cat suntem de fapt dispusi sa punem in comun? Care sunt limitele comunicarii umane? Dar ale comunicarii de afaceri?

Ca sa raspund din punctul meu de vedere, eu sunt dispusa sa pun in comun oricat, orice. Sunt obisnuita sa daruiesc, si am o retinere sa primesc. A darui a fost una din valorile cu care m-a crescut mama, e inradacinata in mine. Cred ca orice devine mai valoros atunci cand il imparti cu cei dragi, sau cu cei din jur. Sigur, comunicarea umana are limitele sale, trebuie sa stim sa punem si bariere, mai ales in fata celor rau intentionati, care ne-ar rani. Insa, in principal, eu consider, ca si axioma, ca e important sa daruiesti, sa pui in comun.
Cat despre comunicarea in afaceri, care e cu totul altceva, limitele sale trebuie sa fie limitele decentei. Comunicand pentru o companie, evident ca oferi punctul de vedere subiectiv, al companiei, dar trebuie sa faci asta cu decenta, bun simt, sa nu te indepartezi de realitate in mod flagrant. Altfel, lucrurile sunt subrede si se vor intoarce impotriva ta.

Tu ai studii de jurnalism, nu ca Turcescu, ci in Franta, la Bordeaux; ai lucrat in presa; cat ajuta si mai ales cum, aceasta experienta, in activitatea de om de comunicare? Care sunt diferentele trecerii, care sunt riscurile, care sunt castigurile?

Jurnalismul ramane prima si singura mea dragoste, in privinta meseriei. E mai mult decat o meserie: jurnalismul e o stare de spirit. Te nasti jurnalist sau nu. Nu scoala te face jurnalist. Scoala te invata niste principii, niste notiuni, iti ofera niste baze teoretice in anumite domenii. Jurnalist esti sau nu esti. In continuare, e dragostea mea. Ca si om de comunicare, experienta ca jurnalist ajuta destul de mult. Stiu exact cam ce asteapta un jurnalist, si stiu exact ce agaseaza un jurnalist. Stiu cum trebuie sa-i vorbesti si ce trebuie sa nu faci. Diferentele trecerii… om de comunicare esti de partea celalalta a barierei, ca sa ma exprim asa. Dar daca iti faci cinstit si responsabil meseria de om de comunicare, poate semana, pe alocuri. Nu as putea sa vorbesc in termeni de riscuri sau castiguri. Pur si simplu e vorba de mediul inconjurator, de oportunitatea ce mi s-a oferit, de starea actuala a presei…

Continuarea interviului (despre comunicare, politica, jurnalism) aici. 

Subtilitatile in comunicare: alb si negru

In comunicare, subtilitatile, metaforele si jocurile de cuvinte elitiste, concepute pentru oameni destepti, sunt absolut nedorite. Ca vrem sau nu vrem sa recunoastem, ca ne place sau nu, nivelul general mediu de educatie si de inteligenta al populatiei nu este foarte ridicat. Ori, cand ne adresam unei mase mari de oameni (pentru ca avem un produs mass market, sau -in cazul comunicarii politice- avem nevoie sa atragem/convingem o mare masa de alegatori), a face glumite subtile, jocuri de cuvinte destepte, a folosi metafore este deplin gresit, suicidar aproape, din punctul de vedere al scopului.

Oamenii reactioneaza simplu, la stimuli simpli si cuvinte simple. De aceea ne raman in minte cele mai stupide reclame. Cele finute si destepte iau premii la festivaluri. Cele rudimentare, primare, simple devin leit-motiv popular rostit in intruniri amicale, cu zambet in coltul gurii. Amintiti-va doar de “Dorele!”, “chemati oamenii de la Minolta!“, “n-ai cu cine!” si altele de acest gen.
In sprijinul afirmatiei mele, imi amintesc o scena din campania electorala la localele din 2008. Oprescu iesise din PSD de cateva luni, si candida independent. Ca sa rememoram contextul, atunci nu exista grupusculul care exista azi, denumit “independenti”. E important acest detaliu. Iesise deci Oprescu si candida independent. A crezut el ca e smecher, si si-a facut niste fluturasi pe care scria “Oprescu, Partidul Independent“.  Eram intr-un cartier bucurestean de vile, in sectorul 1, cand o fata a ridicat fluturasul, aruncat in curte. Fata, studenta la ASE. Priveste fluturasul si imi zice: “Oprescu si-a facut partid.” Eu, uimita, ii raspund: “Nu, nu si-a facut. A iesit din PSD, candideaza la primarie asa.” Ea, foarte convinsa: “Ba da, uite, scrie aici, Partidul Independent.” Am privit-o cu ochii rotunzi, si am realizat ca e bine sa nu faci glumite si subtilitati in fluturasii electorali. Si daca faci glumite, ele trebuie sa fie din cele super cunoscute de popor, sau sa nu faca apel la o mare inteligenta pentru a fi percepute. Altfel, fluturasii aceia sunt degeaba. Sau pot face chiar rau, de la caz la caz.

Asta a fost partea negativa a subtilitatii folosita in comunicare atunci cand nu e loc.
Partea “pozitiva”, si spun pozitiva doar din punctul de vedere al atingerii scopului propus al comunicarii, este folosirea subtilitatii cu buna stiinta, ca sa creezi ceaţă in mintea si asa incetosata a receptorilor tai.
Un exemplu in acest sens este campania PD-L pentru referendumul pentru legea capitalei. Dincolo de reluarea culorilor din campania pentru referendumul din 2009 (cel cu reducerea numarului de parlamentari), afisul contine o insiruire de nume: “Oprescu, Chiliman, Piedone, Udrea nu fac legea capitalei“.
Am ramas siderata cand l-am vazut, am fost sigura ca e destul de bine facut cat sa nu fie inteles…. si am facut un experiment. L-am fotografiat, cum l-am vazut, si l-am pus pe Facebook. Lista mea contine oameni avizati, educati, si mai degraba anti-PD-L. Ei bine, s-a verificat ce gandeam, si am fost foarte trista, mi-as fi dorit sa ma fi inselat. Nici macar ei nu intelegeau. Nu erau nici macar siguri cui apartine afisul, desi, cum vedeti, el contine sigla partidului.
Au fost variante de raspuns de la:
1. nu e al PDL
2. A plecat Udrea din PDL
3. E Udrea in dizgratie, se cearta intre ei
4. Numele ei acolo e o greseala
5.E o idee buna acest afis (fara sa se precizeze care)
6. S-a saturat lumea de vorbarie
7. e agramat afisul
8. ce? e campanie electorala?
………….. Teribil. Asta, oricat nu mi-ar conveni sa recunosc, este exemplu de confuzie semanata in mod voit, cu efecte…

Foarte putini oameni si-au dat seama. Si aceia, profesionisti in comunicare…  Daca nici cei “anti-nemairosti-i-as numele” nu si-au dat seama, va dati seama ceilalti, cei nehotarati, cei fara habar? Poporul mediu? Pur si simplu, am fost cumplit de trista, desi, sincer, ma asteptam la aceste “rezultate”, de cum vazusem/fotografiasem panoul. Dar, atat de trista dupa ce am constatat asta, [pentru ca, oricat as fi de lucida, tot speram intr-un coltisor de suflet de copil sa ma insel], n-am putut sa mai scriu despre asta, atunci. Au scris, in schimb, altii, aici. E bine si mi-as dori mult sa foloseasca!

Cat de important e sa stii sa taci

… sau sa-ti tii gura, mai pe romaneste.
[cuvant inainte: N-o sa ma auziti des spunand din astea, dar aici se impunea…]

E clar. Bernard Kouchner, ministru al Afacerilor Externe si Europene in guvernul Fillon, din 2007, a baut apa dupa Cseke Attilla, ministrul roman al Sanatatii. Azi a facut o declaratie. Cica s-a gandit sa demisioneze. Dar n-a demisionat. Stimati domni, de ce mai spuneti asta? Cand esti intr-o functie publica, ori demisionezi, ori nu demisionezi. Faptele conteaza, nu vorbele. Nu foloseste nimanui ca “te-ai gandit tu sa demisionezi“.

M-am gandit sa demisionez” e un pur non-sens. Atentie! Nu vorbesc de fondul problemei. Nu spun ca ministrul Kouchner ar fi trebuit sa demisioneze, nu judec situatia in sine.

Spun doar ca din punctul de vedere al unui om politic ocupand o functie publica, declaratia “m-am gandit sa demisionez, dar nu o fac“, e cel mult demna de un articol in “Le canard enchaine” sau in presa de cancan. Sau poate fi rostita cu titlu anecdotic intre omul politic respectiv si prietenii lui, la un pahar de vorba. Sau poate fi marturisita sotiei, inainte de culcare, pe perna.
Insa declaratia publica “m-am gandit sa demisionez, dar nu am facut-o“, e cel putin stupida. N-are niciun sens, ba chiar te afunda. Este din categoria “daca taceai, filosof ramaneai“. Ma asteptam la mai multa abilitate politica din partea unui om cu atata vechime, ca sa nu o numesc experienta, ca nu se vede… Sa nu uitam ca el este cel care a facut fata crizei de comunicare si imagine iscata cu afacerea “sacii de orez”. (Nu intru in detalii, decat daca cineva le doreste, aveti povestea aici) Din valurile acelui mini scandal, a reusit sa iasa… Cum sa faca asemenea elementare greseli de comunicare politica? Nu e un tanar cu cas la gura, nu e de azi-de ieri, in politica, ci de 50 de ani, din 1960! Iar functii in ministere ocupa din 1988, de cand a fost secretar de stat in primul guvern Rocard.

Bun, am inteles faptul ca in  politica damboviteana se spun tot felul de enormitati si aberatii. Acest fapt il pun pe seama celor abia 20 de ani de dupa comunism. O imaturitate politica a tarii, a electoratului, un nivel scazut al politicienilor. Lumea inghite orice galusca…
Dar acolo, intr-o tara matura, cu o politica la nivel normal…cum sa spui asemenea aberatie? Nu pot decat sa-mi explic ca, mai tare decat antraxul, gripa aviara, gripa porcina, vaca nebuna si virusul West Nile, stupiditatea se transmite intre oamenii politici. Probabil paharul pe care-l are in fata in fotografia pe care o vedeti e cel din care tocmai bause Cseke.
M-am gandit sa demisionez, dar n-am facut-o“. Nu zau? Fite si figuri de fecioara rusinoasa… Ca sa te rugam sa ramai, sau de ce ne spui asta? Ca sa tremuram ca pleci? Ca sa te retinem?

Ca sa recitam in cor: ” O, ramai, ramai la mine,/ te iubesc atat de mult, /ale tale doruri multe, /numai eu stiu sa le-ascult“? Nu, nu asa!
Extemporal: Cher Bernard si draga Cseke, pixul in mana si scrieti dupa dictare: “Este mai bine sa taci si sa dai impresia ca esti prost decat sa vorbesti si sa inlaturi orice dubiu.” Tema pentru acasa: copiati aceasta fraza de 100 de ori.

(sursa foto  http://www.echofoundation.org/Past%20Projects%20II/Kouchner/UNBernardKouchner.jpg)