20 septembrie, Sanary sur Mer

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa).
E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete.
Hehe, vorba francezului: “Il vaut mieux mourir debout que vivre couche”. (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu.

Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment.

De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus.

Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori
De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂

La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat.
Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani.

Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea fericita. Dar el ma cerea de sotie in fiecare sambata (desi stateam impreuna, plecam in vacante impreuna, imparteam bunele si relele cotidianului). Sase ani, sambata de sambata, a staruit. Atunci am acceptat sa ii fiu sotie, daca asta chiar insemna ceva pentru el, intr-atat incat sa o faca in fiecare saptamana, timp de sase ani….

Am acceptat sa ma casatoresc cu el, insa am spus : ok, o facem, atunci, pentru ca pentru tine conteaza, dar vreau sa fie cum doresc eu. Si cum doream eu, poate va intrebati ? Fara rochie de mireasa, fara lume, fara tamtam, fara nimeni de fapt. Nu vroiam petrecere, pentru ca nu aveam ce sarbatori. Din punctul meu de vedere, bogatia noastra era relatia minunata pe care o aveam, si o sarbatoream in fiecare zi 🙂 Deja de sase ani, si aveam sa o mai sarbatorim inca…

In primul rand ca m-am casatorit in paradis, la primaria din Sanary Sur Mer, unde locuiam eu (asa se face in Franta, te casatoresti in circumscriptia fetei). Am vrut sa fie acolo doar mama, noi doi, ca na, fara noi nu s-ar fi putut, primarul (cineva trebuia sa ne casatoreasca:)), si cei doi martori (erau obligatorii prin lege). In rest, nu vroiam sa fie NIMENI. Si nu vroiam sa fac nimic dupa 🙂 Serios. Prietena mea cea mai buna, Karine, stia, evident, ca ma casatoresc. Insa nu o invitasem, cum am spus, nu vroiam pe nimeni acolo. Si nu din cauza lor, ci din cauza a ceea ce vroiam eu pentru acea zi, si cum vroiam eu sa fie.
Cu o seara inainte, Karine m-a sunat. Si am simtit din vocea ei, ca nu intelegea, ca nu ar fi trecut usor peste acest episod, daca nu o invitam. Si atunci m-am auzit spunand, cu jumatate de gura, neconvinsa: “Daca vrei, poti sa vii maine. La ora 11, la primarie.” A venit. Cand a ajuns, a inteles brusc de ce nu o chemasem…

Poate am pierdut ocazia de a-mi tria prietenii cu acea ocazie, cum a patit Ionouka? Nu, nu cred, caci in tarile normale la cap, cu oameni maturi in gandire, cu respect fata de cel de langa tine, la popoare in sanul carora nu domneste isteria, o asemenea intamplare, ca a ei, nu s-ar fi putut intampla.
La mine veneau colegii (care-mi erau aproapte toti si prieteni), sa-mi schimbe cauciucurile de la masina daca faceam pana noaptea la nu stiu ce distanta de ei, chiar si zeci de kilometri (in Romania nici macar nu mi-as permite sa sun….), deci daca veneau sa ma depaneze… clar ca nu ma refuzau la o petrecere 🙂 Sigur nu s-ar fi intamplat. Dar oricum, eu nu am vrut lume. Independent de orice. Decizia mea e ca nu vroiam lume.

Am acceptat cu greu sa mergem la un restaurant in acea seara, desi mergeam doar noi, martorii si mama. Insa a fost dragut ca am ales un restaurant amenajat intr-o veche inchisoare medievala, aflata la 4 metri sub pamant. Se numea “Les Oubliettes” (adica inchisoarea), e la Hyeres les Palmiers. Toti chelnerii erau imbracati ca in Evul mediu, si deghizati, unul cu un cutit infipt in cap, etc. Fiecare masa e intr-o celula.

Acceptasem casatoria, pentru Philippe, pentru staruinta lui, pentru ca simteam ca asta insemna ceva pentru el. Pentru mine, asta nu insemna nimic in plus. Importantul rezida in ceea ce era intre noi (nu legaturi creeate de hartii administrative).

Dar a fost un cadou, probabil cel mai important cadou pe care i l-am facut.

ps. Intre timp, am cunoscut-o pe Ionouka, lumea-i mica, foarte mica 🙂

Razboiul din Transnistria si bogatia culturala: mituri cu si despre rusi

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu.
Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul “Gara pentru doi”, care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist.
Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si….

Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea.
Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva.

Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, “am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica“. Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si acum 🙂 Si mi se par mari atuuri 🙂

Astazi, am devenit mai nuantata. Nu mai sunt atat de transanta. Mai am parti extremiste, dar incerc sa le domesticesc.  Sigur, eu sunt tot anticomunista (asta stiu ca voi fi pana la moarte), dar da, pot sa discut cu prietenul meu din Statele Unite, si sa accept si argumentele lui ca nici capitalismul nu e ceva in totalitate bun (limitele lui le simtim in anii acestia… derivele lui le platim). Sigur, sunt tot anticomunista, si nu am o pasiune pentru rusi, dar pot sa discut cu ei, si pot sa incerc sa le inteleg modul de viata si lucrurile pe care le spun. In egala masura cu alte    popoare. Fiecare merita respect in diversitatea lui.

Zilele astea am avut ocazia sa discut cu un rus, un bielorus, plus doi transnistreni rusofoni. Am fost curioasa despre modul lor de viata si am pus o multime de intrebari. Nu, nu erau de politete. Nu, nu erau gratuite. Proveneau dintr-o reala curiozitate, un sincer interes. Eu nu prea port conversatii de florile marului.
M-am modificat un pic din copilarie.  Am invatat ca exista diversitate. Am invatat ca ne imbogatim ascultandu-i si intelegandu-i pe ceilalti. Am invatat sa respect fiecare individ, acceptand ca poate fi diferit de mine, acceptand ca poate iubi lucruri pe care eu le urasc, si ca poate uri lucruri pe care eu le iubesc. Am invatat ca  daca merg spre cineva cu inima deschisa si cu respect si interes, la randul meu voi fi respectata. Ca suntem indivizi diferiti, dar valoram la fel, si valoram mai mult atunci cand ne imbogatim  spiritual ascultandu-i pe altii. Si ca putem invata ceva de la oricine.

Da, stiu, am antrenament. Un antrenament de zece ani petrecuti scufundata perfect in alta cultura. Zece ani in care nici o secunda cineva nu s-a purtat cu mine diferit pentru ca sunt romanca. In care ma intrebau pe mine cum se ortografiaza cuvinte din limba lor materna (si da, eram toti jurnalisti). Despre acesti 10 ani am scris si voi mai scrie, cu alte ocazii.
Am antrenament de imbogatiri culturale, deci. Imi amintesc ca in anii de studentie, la jurnalism la Bordeaux, aveam numai colegi francezi. Insa, o colega era frantuzoaica din Tara Bascilor (care sunt o populatie distincta cu limba si cultura diferita), alta era jumatate spanioloaica. Ele aveau prieteni un libanez, un mauritanian, o portugheza. Ah, si Nafisatou, o senegaleza. Philippe era ca mine, deschis, curios, fratern. De altfel, se declara “cetatean al lumii“. Ei bine, cand ne-am dat seama cate nationalitati eram cand ne reuneam, am facut inclusiv un meniu, tiparit, cu “Restaurant multi-cultural“. Eram mandri de asta. Caci da, acasa la noi era Turnul Babel. Am aflat, insa, in acele seri, petrecute impreuna, mai mult decat as fi putut afla citind o mie de carti.  Am invatat mai mult decat din 10 enciclopedii.

Mai tarziu, cand am stat in sud, pe Coasta de Azur, unde oamenii votau puternic partidul nationalist, Le Front National (de altfel, Toulon a fost una din cele trei municipalitati castigate de  Front National- caci doar trei orase erau in Franta), am inteles ca unii oameni pot fi si altfel decat mine (adica pot fi xenofobi, rasisti, inchisi). M-am inteles bine (culmea!) si cu acestia, si faptul ca eram romanca nu a fost nici macar o secunda o problema. Bine, sigur, sunt blonda cu ochii albastri, era perfect pentru cei care isi doreau rasa ariana 🙂
M-au iubit si familii nobile, bogate, care votau FN. Prima data cand am venit sa lucrez la ziar, am stat intr-o casuta din gradina imensa a unui domeniu apartinand unei vechi familii nobile. M-am trezit invitata la masa, pusa la locul de onoare, cu pahare si tacamuri de argint… Pentru ca ma iubeau si ma pretuiau. In fine,  despre asta, alta data. Multumesc, mama, pentru educatie si firea pe care mi-ai cultivat-o. Stiu ca pentru asta m-au iubit oamenii aceia.

Ideea e ca am vorbit cu cei doi transnistreni rusofoni despre razboiul din Transnistria. Eu am vrut sa stiu. Eu am intrebat. Am vrut sa inteleg, cum e, de ce e, cum a fost, cum au simtit cei    care traiau acolo. La fel cum l-am intrebat pe Pierre, libanezul orfan de ambii parinti din cauza razboiului, cum a fost la Beirut. La fel cum l-am intrebat pe Ibrahim, mauritanianul, din   familia Ould’Dadda, care fusese inlaturati de la putere, cum se petrecuse mazilirea.
Razboaiele sunt ceva de care am oroare. Atat de mult incat nu pot vedea nici macar filme de razboi. Si nu numai. Nici filme de orice altceva, daca au razboiul ca fundal. Oricare razboi. Razboiul mi se pare ceva oribil, traumatizant, prea mult.     Dar am vrut sa inteleg ce au putut trai atunci cei din Bender, in timpul razboiului din    Transnistria. Si nu, nu m-am mirat ca si-au dat drumul greu… Oribilitatile nu trebuie trezite.
Sunt oameni simpatici. Azi traiesc cu pofta. Cred ca traiesc, de fapt, mult mai cu pofta. Au scapat de un razboi. Spun glume mereu. Am ras impreuna in astea doua zile, foarte mult. Dincolo de piedici lingvistice, dincolo de stangacii. Am ras chiar mai mult, pentru ca totul era foarte inedit. (Au zduhnit porcii, si cele doua porcarii)
Si nu, nu, rusii nu musca 🙂 Si nu, nu-s toti comunisti.  Dar, apropo de mituri, da, rusii beau. Beau vodca. Beau enorm de multa vodca. M-au speriat. Beau vodca si cand sunt 40 de grade afara, si ei stau la soare. Beau ametitor de mult.
P.S.     Aaa, si da, acum stiu sigur ca vreau sa merg la Moscova. Macar sa vad metroul :))

Micile mele pacate….

…recente:)
micile mele pacate… exotice 😉

p.s. pusheneto ubiva

Vorba lui Philippe, pe vremuri: “Am auzit ca fumatul ucide incet“.
Tacea, zambea si adauga: “Dar cine v-a spus ca ma grabesc?”