Nou…. de umplut cu vise

Am ajuns acasa tarziu, dupa o zi foarte grea. Am reusit sa-mi revin, cat de cat, abia acum, dupa 2 ore. Am ajutat pe cineva sa se mute… Avand in vedere ce s-a intamplat azi, mi-am mai amintit de o alta mutare;) Flash back. Pe 22 decembrie 1989, noi o mutam pe bunica dintr-un apartament intr-altul. Noi caram mobile, saci, si lumea tipa de la balcoane “A cazut televiziunea” 🙂 Eu, adolescenta, mirata, abia apoi am evadat pe strazi, in seara acelei zile…

In fine, revenind la ziua prezenta: in seara asta dorm improvizat. Maine o sa fie mai bine. Acum ma uit in jur si-mi dau seama ca de anul trecut, de cand m-a apucat “schimbarea”, frenezia, acum chiar nu mai e absolut nimic aici, in afara de cartile mele, de haine si de mine, care sa dateze dinainte. Apropo de geografia sentimentelor, exista si o insufletire a lucrurilor. Si ele se impregneaza de intamplarile la care asista, pe care le traiesc, la randul lor, cu “sufletul” lor de lucruri.
Patul in care am dormit ani de zile, care mi-a adapostit noptile albe, care mi-a tinut laptopul in brate, care mi-a citit cartile si mi-a respirat  mireasma trupului si a parului, care mi-a leganat somnul si mi-a impartasit visele, patul acela a disparut si el… E ca o parte din viata mea, niste ani, niste parti importante ale unor ani, care dispar. O iau de la capat, ca de la zero, cu un pat nou, din nou de umplut de vise, de umplut de zbateri, de retete anti-somn, de zambete, de parfumuri, de simtiri. Un pat nou, cu care va trebui sa ma imprietenesc, asa cum am facut-o cu fiecare din aceste obiecte noi. Cu biroul, cu dulapul imens (care nici macar el nu reuseste sa-mi adaposteasca hainele), cu etajerele.
Stau acum, in varful patului meu improvizat, meditand la toate lucrurile acestea, izbita in moalele capului (abia acum!) de faptul ca mi-am dat seama ca nimic in afara de carti, discuri, haine si pantofi, nu mai e al vremii aceleia. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cum spuneam acum cateva zile, exista un inainte, si exista un dupa, intotdeauna. Ah, si eu! eu mai sunt! E discutabil insa cat de mult mai sunt ceea ce eram, desi am senzatia ca sunt aceeasi de cand am propria mea constiinta, cel putin din adolescenta.

Sigur, am dorit atat de mult sa schimb acea mobila neagra. Mobila era ok, era o mobila de lemn masiv, problema e ca nu era potrivita pentru casa asta, si in plus, era prea neagra… (pentru casa). Aveam si mocheta antracit. Erau unele seri cand veneam acasa si… Nu, chiar era prea negru. Acum toata mobila mea e mesteacan, si peretii sunt pastel. covorul rosu… M-a apucat intr-o zi nebunia, si desi premeditam asta de mai mult timp, cand am gasit modalitatea, am schimbat tot. Patul ramasese. Dar a plecat acum si patul, si dorm improvizat in asteptarea celui nou, pe care trebuie sa am timp sa-l aleg… Maine; azi am alergat mult. Dar ma simt comod in improvizatia mea. Bine, ce sa zic, daca am dormit pe pamantul gol in Maroc, nu cred ca poate fi ceva prea tragic aici, la mine acasa 🙂

Deci aici nu mai e nimic de dinainte. Nu mai sunt lucrurile cu care am impartasit momente de bucurie si de tristete. Nu mai sunt lucrurile care mi-au intampinat oaspetii. Nu mai sunt lucrurile care au fost martore de mon amour et de mon desamour. Nu mai sunt lucrurile care trasesera cu urechea la discutiile mele telefonice cu el, cu prietena mea cea mai buna, cu mama. Nu mai sunt lucrurile care mi-au auzit rasetele, si mi-au observat, ingrijorate, lacrimile.
Punct si de la capat.

Exercitiu de prietenie: bucura-te de fericirea celuilalt!

Unii oameni (foarte multi, din pacate), nu stiu sa accepte fericirea altora. Nu stiu nici sa se bucure de fericirea altora, dar nici macar nu stiu sa o accepte, sa o priveasca neutru.
N-am inteles asta niciodata. De unde atata micime sufleteasca? E ca si cum li se pare ca daca cineva e fericit, implicit el va fi mai putin fericit, ca si cand acel care e fericit ii ia din fericirea sa proprie.
Eu nu am privit niciodata fericirea ca pe ceva finit. Nu e ca si cum ar exista un singur sac cu fericire, si faptul ca X e fericit face ca se consuma fericirea din sac si mie imi ramane mai putina. Pe mine ma bucura si ma implineste sa vad oameni fericiti. Chiar si necunoscuti. E frumos sa vezi fericirea in ochii lor, emanand prin toti porii.
Fericirea nu e ceva care e dramuit, si din care consumam toti, si daca unii au mai mult, ceilalti raman fara. Atunci de unde aceasta chirceala sufleteasca? De ce sa nu poti sa accepti fericirea cuiva, de ce nu poti sa privesti cu simpatie, cu bucurie, un om fericit?
De ce sa te crispezi?
De ce sa nu te bucuri de fericirea cuiva apropiat? Ei bine, am constatat ca foarte putini oameni stiu sa faca asta.

Din fericire, mie viata mi-a acordat onoarea de a avea cativa prieteni (nu multi, stiu), care stiu sa se bucure de fericirile mele. Si, evident, si eu ma bucur de fericirile lor.

Restul, care nu stiu sa fie asa… nu-s langa mine. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra:) Glumesc. Lumea e cum e, si lumea e departe de a fi perfecta.

Am constientizat din nou aceasta problema a greutatii sau chiar imposibilitatii unora de a se bucura de fericirea altora, atunci cand am citit povestea nuntii Ionoukai, (despre care vorbeam si acum cateva zile), de fapt povestea invitatiilor la nunta, si comentariile la postarea ei pe blog.
Am vazut ca sunt oameni care o cunosteau, dar au urât-o, descoperind-o pe blog altfel decat o credeau ei. Si asta e ciudat. Nu acordam libertati celui de langa noi, il urâm daca ne facem o imagine despre el si daca el nu e conform cu aceasta imagine. Ca si cum nu ar fi vina noastra de a ne fi facut o imagine neconforma cu realitatea. Nu, noi punem in carca celuilalt faptul ca nu stie sa fie cum am vrea noi sa fie.

Este cineva acolo, la comentarii, care ii explica motivele pentru care nu vrea sa participe la nunta ei, printre care: “[…]8. toate mirosurile si totzi aburii aia din copilarie care te fac sa te simti extrem de speciala; 9. cele 56 de rochii; 10. cele cateva sute de perechi de cercei […]” Pe scurt, nu stim sa ne bucuram de fericirea celuilalt. Ionouka isi etala fericirea pe blog… si mie asta mi se parea frumos, desi nu o cunosc. Era ceva extrem de pozitiv. Tonic. Dar nu, nu sunt atat de naiva incat sa cred ca viata e o poveste.
Stiu ca viata are si mizerii. Doar ca fata asta alesese sa scrie pe blog doar lucrurile foarte frumoase. Unii nu i-au iertat asta.

Apoi, plecand de la aceste consideratii, m-am gandit la mine si la imaginea pe care o eman. Nu numai ce scriu pe blog (si da, in general si eu aleg sa scriu doar lucruri pozitive). M-am gandit si mai profund, si la imaginea pe care o dau lumii exterioare despre mine. Nu voit, ci cum ma percepe lumea. Mi se intampla des sa aud exclamatii admirative, la limita invidiei: “Ce viata minunata trebuie sa ai! Sigur nu te plictisesti! Probabil ca toti barbatii te iubesc!” si alte asemenea remarci.  Da, dragii mei carora vi se par lucrurile astea despre mine, asa e, am o viata minunata, de fapt mai degraba o viata foarte interesanta. Nu, nu ma plictisesc (asta chiar e ultimul lucru care s-ar putea spune despre mine, ba chiar cateodata mi-as dori sa ma mai plictisesc un pic, hi hi). Dar sa stiti ca si eu am necazuri, chiar daca in mare parte nu las sa se vada. Nu, nici la mine nu e totul roz, chiar daca asa se vede de la peluza. Dar am o puternica inclinatie de a fi pozitiva. Va spun sincer, daca nu eram asa, acum eram moarta, si o spun fara dramatism, ci cu luciditate.

Si inca ceva, dragii mei, care spuneti ca am o viata deosebita: si voi puteti avea vieti din acestea, minunate, interesante. Viata este asa cum ti-o faci, intr-o destul de mare masura. Si voi puteti avea vieti din acestea, daca vi le permiteti mental. Problema este sa iti dai voie, sa iti permiti sa traiesti intr-un anume fel. Sigur, daca urmezi strictele norme ale “bunica a facut asa, mama a facut asa, eu o sa fac tot asa”, si inca alte cateva, viata e brusc mai putin interesanta. Si nu, nu e condamnabil sa faci nici asa. Dar nu poti trai asa, si in acelasi timp tânjind la ce vezi dupa gard, la vecin. Si nu poti urî pe cineva doar pentru ca are curajul de a duce o viata interesanta, din care lasa sa se perceapa doar partea frumoasa. Nu poti invidia pe cineva pentru ca are curajul de a-si etala fericirea. Stati calmi, exista si incurcaturi, necazuri, amărăciuni, lacrimi, din pacate, si in viata celor care par fericiti…
Si nu e corect sa invidiezi pe cineva pentru viata pe care tu insuti nu stii sa-ti dai voie sa o duci, pentru o viata pe care ti-o interzici.

p.s. mai e ceva neconform, apropo de imaginea pe care o am in exterior, (si pe cuvantul meu daca stiu de unde mi se trage! – poate de la impresia pe care o provoc partii masculine a populatiei- fara vanitate zic asta, doar constatativ), deci mai e ceva neconform: ideea ca mănânc bărbați pe pâine la micul dejun. Nu-i asa. E chiar departe de a fi asa. Si-n primul rand, nu iau micul dejun. Eu beau doar cafea neagra dimineata  Na, ca v-am dărâmat încă un mit.

p.p.s. Se pare ca mi-am revenit, daca scriu asa de mult. Da’n schimb, e 6 dimineata…

Later edit: Intre timp, am cunoscut-o pe Ionouka 🙂 Adica intre timp, de cand am scris postarea asta, pe fostul meu blog, pe 2 august 2009, si pana am readus-o aici, fix doi ani dupa ( 3 august 2011).

Telegrama

Am scris putin saptamana aceasta. Stiu ca sunt unii dintre voi care deschideati acest loc asteptand sa cititi lucruri… Stiu ca sunteti cativa fideli cititori, si sper ca de obicei nu va dezamagesc, si as vrea sa cred ca intelegeti saptamana care a trecut.
Sigur, in primele zile ale saptamanii a fost de inteles, am avut acel eveniment de organizat, si a fost foarte stresant.
Apoi… pai apoi am recuperat. Fusesem obosita si stresata. Urmatoarele zile au fost  pline si ele, dar am incercat totusi si sa ma odihnesc. (desi nu, n-am adormit niciodata inainte de 2, ba dimpotriva). Aveam mare nevoie de odihna. Si cred de fapt ca doar noaptea trecuta (vineri spre sambata), m-am odihnit dupa toata saptamana…

Si nu, recunosc ca motivul tacerii mele nu e numai asta. Pur si simplu, am incercat sa asimilez si ultimele incercari ale vietii. Si da, recunosc,  mi-a trebuit putina tacere, acea tacere de care vorbeam aici
Adica asta: “Exista perioadele mele de tacere. O tacere profunda, nestirbita, ca o abstinenta, ca un post, ca o sihastrie, ca o înstrainare de mine însami. Pentru ca nu stiu sa scriu de circumstanta, pentru ca nu stiu sa scriu de politete, pentru ca scrisul ma costa prea mult suflet. Sunt perioade în care sunt prea secatuita ca sa mai dau ceva. Scrisul e o daruire, o înflorire, o deschidere spre exterior, nu un exterior anume, ci un exterior general, oricare, un dar altruist fara a astepta vreo compensatie. Exista momentele acelea de tacere pentru ca atunci nu stiu si nu pot sa fac „ca si cum”. Nu ma pot preface în fata cuvintelor mele, nu le pot porunci sa fie ipocrite, sa-mi disimuleze trairile negative, atunci când ele exista. Si tac, pentru ca mi se pare extrem de indecent sa faci publica suferinta, sa o exteriorizezi. Nu-mi plac tânguielile, iar orice cuvânt scris in perioade de restriste mi se pare ca ar suna a jale, nedemn.”

Da, a fost unul din acele momente. Si nu, nu sunt sigura ca a trecut. O sa simt. Stiu ca acum scriu asa, ca o dorinta de a va spune ca sunt bine, ca sunt aici.
Scriu aici ca si cum v-as scrie o telegrama, linistitoare: “Buna ziua, dragii mei. Stop. Sunt bine. Stop. O sa revin la mine insami, si la voi, cat de curand. Stop. Va iubesc. Stop

Stiu ca o sa am nevoie de multe resurse. Incerc deja sa le adun. Poate ca plecarea imi va face bine. Desi nu cred. Cred, de fapt stiu ca resursele trebuie sa vina din interior. Exteriorul e important, dar el nu poate echilibra nimic. Plecarea va fi o energie, un combustibil, dar nu, plecarea nu poate aranja nimic, in ea insasi. Sa cred ca plecarea ar putea araja lucrurile, ar fi ca o fuga, si o fuga nu foloseste niciodata. O stiu prea bine. Am experimentat de atatea ori revenirea la mine insami dupa anumite incercari ale sortii… Si da, stiu ca puterea si echilibrul trebuie sa se nasca in mine, in suflet, in interiorul meu, sa creasca acolo, pana devin preponderente.
Chiar acum aud la televizor ca e ora 2 dimineata, mda, ora mea fetisa 
Si sinistru inceput la stirile orei 2: doi studenti la medicina au transat un barbat de 65 de ani in Timisoara. Superb.
Noapte buna, vise frumoase!

p.s. asta seara ma intreba un grec de ce fumez. Ce intrebare, chiar asa, de ce fumez?
Asa e. Ma lasasem. Si ma lasasem demult. M-am reapucat aiurea, la inceputul lui iunie.