Cat mai dureaza?

Mi-a spus odata cineva ca “nimic nu-i batut in cuie”.
Despre provizoratul oricarei situatii, a vietii in sine… Despre efemerul oricarui moment.
De aceea astept mereu sa se termine, sa se schimbe. Pentru ca am incredere in cel care mi-a spus

cuie

 

Rostul

hibiscusul-meuAm un an ingrozitor de urat, nu imi doresc decat sa se termine cat mai repede.
In plus, si perioada este foarte grea.
Printre atatea lucruri complicate, astazi m-au emotionat cateva lucruri, si cativa oameni.
O colega de liceu, care a avut un accident pe munte in luna august si care mi-a scris azi urari. Si careia ii doresc cu multa dragoste, sanatate din suflet. Ma rog pentru ea.
Un domn primar din Bihor care isi aminteste de mine, dupa atatia ani…

Si mesajul de mai jos, care m-a lasat fara glas.
17:56  “Vă scriu aici… Vă urez sănătate, Dstră și mamei Dstră!!! La mulți ani! De un an prind putere citind ce scrieți pe fb. Mă ajutați să o îngrijesc și să îi dau viață din viața mea, mamei mele, după accident vascular sever, cu demență… Mă străduiesc, din răsputeri să merg înainte! Prin tot ce scrieți mă ajutați să rezist!!! Vă mulțumesc pentru că am acces la ce scrieți și să știți că o sprijiniți moral, discret, pe o fiică lângă mama bolnăvioară… Fiți fericită!!! La mulți ani, încă o dată!!! Cu drag, o necunoscută!

Poate ca pentru asta merita sa merg mai departe. Sa pun un picior in fata altuia.
Azi cineva m-a intrebat: tu aveai teoria cu bucuriile mici, unde s-a dus?
Daca macar ar fi putin soare afara, am raspuns. Sunt zile cand parca nu am sens.
Insa mesajul doamnei de asta seara m-a facut sa inteleg ca poate folosesc la ceva, chiar daca nu intotdeauna stiu asta.

ps. La multi ani, si TIE, M-G.

pps. Bucuriile mici sunt aici

 

A calatori singur, o fericire reala

De cand ma stiu, am fost foarte independenta. La 18 ani am plecat sa-mi fac studiile in Franta, singura, fara nimeni din familie sau vreun prieten. Direct din casa de la mama, unde am fost rasfatata mereu. A fost excelent, am adorat orasul, oamenii, studiile, totul. Am cunoscut natii diferite, am avut prieteni portughezi, mauritanieni, libanezi, senegalezi, si bineinteles, majoritar francezi 🙂 Insa inca imi amintesc de uimirea vecina cu sperietura a unei femei de 38 de ani, cand eu aveam 18, frantuzoaica din Bordeaux, care ma intreba cum ma descurc eu cand merg la Paris, singura la varsta mea?
La 26 de ani am plecat singura la New York, trei saptamani. Colegii mei de la ziarul francez la care lucram atunci erau foarte speriati, ei nu fusesera singuri nici pana la Paris, (noi eram in sudul Frantei, nu le-ar fi trecut prin cap sa traverseze oceanul si sa calatoreasca singuri.) Eu muream de ras de mirarile lor si le spuneam, zambind angelic, invariabil: “Uitati ca eu sunt nascuta la 3000 km si traiesc singura aici, deci…. ce mi-e aici, ce mi-e la NYC.” Si a fost extraordinara calatoria, evident.
La 27 de ani am venit singura in Romania, cu masina (conducand 3.000 km). Si m-am bucurat de drum. De fapt, ador sa conduc 😉
Nici nu mai enumar calatoriile facute prin Romania, mii si mii de km singura.
Nu vreau prin asta sa spun ca am facut vreo fapta de vitejie, nu contin frazele astea nicio nuanta de lauda, le-am dorit cat se poate de neutre. Vreau doar sa explic despre a calatori singur, ce minunat poate fi. Cum simti toate gusturile, mirosurile, cum vezi orasele, nefiind absolut deloc perturbat sau preocupat de altceva.
Ma simt bine cu mine insami si, evident, luand in calcul imponderabilele, nu ma arunc chiar cu capul in gol, insa nu mi-e deloc teama sa calatoresc singura. Si nu numai teama, ci nimic. N-am strangeri de inima. Ma simt bine, iar singur poti respira mai bine orasul, locurile in care esti. Iti poti face programul exact cum vrei, mananci la ce ora doresti, ce doresti, te culci tarziu sau devreme, te duci unde vrei, cum vrei, stai cat doresti, scurtezi, prelungesti sejurul…
gm4Calatoria cu un tovaras nepotrivit de calatorie poate deveni un cosmar. Si nu cred ca cineva vrea sa-si transforme vacanta in cosmar.
Poti sa dai peste oameni total diferiti de tine, inchisi, care nu comunica cu exteriorul (respectiv cu tara in care esti si locuitorii ei). Poti da peste cineva care iti atarna ca o piatra de moara de picior si care iti strica bucuria momentelor. Fara sa realizeze, chiar, fara intentie, doar pentru ca suntem, noi oamenii, foarte foarte diferiti intre noi. Ritmuri diferite, abordari diferite, deschideri diferite de spirit.
Sunt flexibila si fac concesii, insa sunt unele lucruri care sunt prea de tot, care ma scot din minti, si peste care nu prea pot sa trec, cum ar fi incapatanarea de a crede ca oricine trebuie sa vorbeasca romana si sa te inteleaga (absurd!!!), refuzul un pic stupid de a rosti macar 10-20 de cuvinte in limba engleza ca sa te poti intelege cu oamenii. Comunicarea nu este o chestie unidirectionala, este reciproca, iar daca unul nu face niciun efort, comunicarea nu reuseste.
Asta e o postare careia nu stiu sa-i fac alta concluzie decat aceea de a va spune, inca o data, ca este extraordinara experienta calatoriei singur. Merita incercata, macar o data in viata. Si, de fapt: “We’re born alone, we live alone, we die alone. Only through our love and friendship can we create the illusion for the moment that we’re not alone.” Orson Welles