About Mirandolina

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

Après moi le déluge!

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: “Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea.” Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri.

pantofi


Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi dupa acest timp. Eu am stat si anul trecut enorm in casa, din cauza istoriei personale si a tragediei pierderii cuiva drag. Practic, de 13 luni, eu nu prea mai apuc sa port tocuri. Si imi rasuna in cap ades vorbele acelei doamne: “Luati-le acum si purtati-le acum, cine stie ce se va intampla, cat veti mai putea purta…
Niciodata nu trebuie sa sovaim, trebuie sa luam mereu totul din ce putem, din ce ni se ofera, din ceea ce dorim si avem cum sa atingem. Niciodata nu stim ce se intampla. O drama care ne arunca in cu totul alta dimensiune. Personala, ca a mea in 2019, sau generala, ca cea de acum…
O experienta similara o am cu o calatorie in Rusia si 2 republici sovietice asiatice. A vrut mama sa-mi cumpere o excursie prin BTT, in Rusia si cele doua republici. Se putea si isi permitea. Am strambat din nas: “Nu merg eu in Rusia!!!” Acum imi pare rau. 30 de ani mai tarziu si tot n-am vazut-o. Si Dumnezeu stie daca am sa o vad vreodata, cat despre republicile asiatice, si mai greu de crezut. Atunci am acceptat totusi o excursie in RDG. (am vazut zidul in picioare. Din partea estica). Dar povestea asta este exemplul contrar pantofilor, aici n-am avut reflexul bun (eram copil…). Intotdeauna trebuie sa profitam la maxim de orice moment, de orice ne ofera viata. Uneori trenurile care trec, nu mai revin niciodata. Si riscam sa ramanem pe peron, cu buza umflata, plini de regrete, asteptand “americanii”, sau “barbatul/femeia perfecta”, sau “momentul potrivit.”
Alteori, lumea se poate modifica total. Si noi ramanem cu lucruri netraite. Si cu gol in suflet.
Sper ca s-a inteles ca pantofii si excursia erau metafore pentru lucruri nemateriale, in primul rand, pe care trebuie sa le traim, fara ezitare, atunci cand ni se ofera. Nu exista “maine”, “mai tarziu”, “data viitoare”. Sau exista, dar habar nu avem cum arata acestea. Luati tot ce puteti de la viata atunci cand vine. Nu amanati vederea rasaritului. Nu stim, poate va fi innorat saptamani intregi. Plecati unde puteti, stati cu oamenii dragi, beti acest pahar de vin de care aveti chef, cumparati cartea care a aparut, dansati toata noaptea, cumparati un bilet de tren sau avion pentru un oras in care doreati sa mergeti…. Nu maine, azi. Habar nu avem ce vine apoi.
Pana la urma, zicerea “Dupa mine, potopul”, a lui Ludovic al XV-lea, nu era deloc rea.

Soare si mare

Motto: “II me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil.”

Încep sa înțeleg temperamentul și comportamentul oamenilor care locuiesc în tari cu soare mult și mare. Optimismul lor deşănțat, bazat aparent pe nimic. Je m’en fiche-ismul lor, ritmul lor foarte diferit de al altora. Acel lasă-ma sa te las. Aș mai fi avut ocazia sa înțeleg asta, in anii aceia frumoși pe care i-am trăit pe malul Mediteranei. Doar ca eram prea copilă, prea grăbită, prea năvalnică, pentru a putea pricepe. Trăiam cu 200 la ora, dormeam 3 ore pe noapte (la propriu, noapte de noapte, plătesc acum, dar nu regret NIMIC, as face fix la fel dacă ar fi sa o iau de la capăt), mă scăldam în valuri la 1 dimineața, jucam cărți, beam vin și râdeam toată noaptea. Cu un extremism de “după mine potopul”, carpe diem, hai sa terminam tot… Am păstrat latura asta, e din mine
În Franța, meridionalii au reputație de leneși, mai ales corsicanii. Se spune: “la terre est basse, Dominique”, (pământul este prea jos, Dominique, se subînțelege, pentru a îl munci, a îl cultiva). Genialul Fernandel are și cântecul, dedicat meridionalilor: “aujourd’hui peut-être, ou alors demain… et sinon..” (dacă nu azi, atunci poate mâine. ..) Sincer, acum înțeleg tot. Eu însămi trăiesc la Sozopol ritmata doar de soare și mare. De răsărituri, apusuri, băile în mare. Oricâte griji as avea (și am!) ele se estompeaza când sunt la Sozopol. (sau cand eram la Sanary-sur-Mer. Nu îmi trebuie nici sutele de pantofi cu toc din București, nici toate artificiile, cert, minunate, de acasă. As putea trai 200 de ani în pantaloni scurți și o fustița, în sandale, mâncând smochine, privind apusul, citind și scriind. La Sozopol îmi revine gustul de scris.
Nu îmi trebuie nici televizor, nici ciocolată… Și in general nimic din ce nu creste natural din pământ.
Cum zicea Aznavour, cu care am început acest status: până și mizeria (nefericirea) este mai puțin penibila la soare.
Ascultați-l, cuvintele sunt geniale https://www.youtube.com/watch?v=0OrKMaeQUx0

Confirmari

Unchiul meu (sotul surorii mamei) a fost profesor de filosofie. Si, de asemenea, primul traducator al lui Sigmund Freud in romana.
Omul citea enorm, scria mult (o gramada de carti), traducea, era un om foarte complex, cu o minte stralucita.
Nu era un om foarte tandru sau cald, nici macar cu copilul sau (varul meu, la care tin enorm, ca la un frate), daramite cu mine. Era un om foarte preocupat de munca sa, absorbit de ea. Mereu mi-l amintesc in biblioteca sa, care ii servea si de camera de lucru. Chiar si cand aveam mese de familie, se retragea sa lucreze.
In onoarea carierei sale stralucite, biblioteca municipala din Pascani (orasul sau natal), ii poarta numele. Aici, frumosul omagiu.
Unchiul meu a decedat recent.
Ei bine, acest om, care era o enciclopedie vie, ma urmarea pe Facebook, si avea diverse remarci de apreciere, dintre care cea mai frumoasa este aceasta: <Ți-am citit reflecțiile și mărturisirile. Ai o filosofie de viață admirabilă. Nu dezarma, ”arma” ta fiind această filosofie. Nenea Leonard>
Fie si numai aceste cuvinte sunt suficiente ca sa ma simt intarita in alegerile mele si sa-mi continui drumul, asa cum mi-am ales sa fie. Aprecierea sa conteaza mai mult decat multe alte opinii. (ca mai conteaza si cine zice)
Cui nu-i place, sa se uite-n alta parte.

ps. in fotografie, sunt in bratele lui, in fata casei parintesti de pe Nerva Traian.