“Cu papucii prin desert” si-a atins scopul la Dakar

(Nota: acesta este episodul 6 din 6. Link-urile pentru celelalte povesti le gasiti la sfarsitul articolului)

Dupa trecerea frontierei mauritaniene, intram in Senegal, si mergem pana la Saint Louis.

Vegetatia s-a schimbat deja in apropierea fluviului Senegal, inca de pe partea mauritaniana. Desertul inverzeste, intai timid, apoi mai hotarat, pentru a exploda in verdeata pe partea cealalta a fluviului. Cei 130 de kilometri intre frontiera Rosso si Saint Louis sunt marginiti de sate, asezari ciudate, in care pe o parte a soselei sunt case, iar pe cealalta parte un fel de adaposturi, umbrare, in care satenii isi petrec ziua tolaniti.

Pe cei 130 de kilometri controalele de politie sunt foarte dese . De fapt, cu asta ne obisnuisem inca din Mauritania. Toti vor actele si ceva in plus: daca avem triunghi reflectorizant si stingator in masina. Iar daca avem tot (masinile erau complet echipate inainte de plecarea noastra din Romania), totusi cei care ne opresc mai vor ceva: un cadou, cat de mic, orice. Tricouri, pixuri, medicamente anti-durere de cap. La faza cu medicamentele, regret un pic faptul  ca nu sunt genul prevazator, care sa am o mini-farmacie cu mine… Le-as fi dat cu draga inima medicamente.

Saint Louis, oras colonial

Traversand orasul si iesind spre intalnirea fluviului cu oceanul, ajungem la hotelul in care trebuie sa  asteptam restul echipei. Dupa sosirea lor, si inainte de a pleca spre Dakar, mai stam o zi la Saint Louis.

Orasul este construit in delta fluviului Senegal si face parte inca din zona Sahelului. Limba de nisip pe care este situat orasul separa de fapt desertul, dunele, de savanele africane cu baobabi. Este un oras colonial, unul din primele si cele mai importante din Africa. A fost mai intai pol comercial si apoi capitala a Senegalului, sub colonistii francezi. In 1895 a fost chiar capitala a Africii Occidentale Franceze, de unde se administrau mai multe teritorii, actuale tari africane. Splendoarea trecuta a orasului si gloria sa sunt astazi amintire. Se vede ca Saint Louis este un oras cu staif, dar din pacate azi e decazut. Majoritatea cladirilor, in stil colonial, sunt astazi in stare foarte proasta. Domneste un aer de tristete. Are un aer asemanator cu localitatile sasesti parasite de locuitorii lor, plecati in Germania, observa Nucu, coleg de raid. Mici parti din oras mai conserva insa fala de odinioara. Podul Faidherbe, peste fluviul Senegal, construit de francezi, este si astazi unul din reperele orasului. Daca ai ocazia sa mergi la hotelul Residence, a carei patroana este o frantuzoaica, poti manca intr-un cadru aristocratic care aminteste de trecutul orasului. Pentru ca probabil este o nostalgica, pe pereti sunt agatate o gramada de fotografii din epoca de aur a orasului.

Cartierul pescarilor, aflat in drumul nostru spre hotelul Cap Saint Louis, este una din cele mai puternice imagini pe care retina mea le-a inregistrat pana acum. Cred ca daca ar exista iad, cam asa ar arata. A doua zi, trecand prin cartier, poate eram si putin influentata de atentionarile celor de la hotel, senegalezi ei insisi, care ne prevenisera ca nu e prea bine sa umblam pe acolo pe inserat. Dar si inainte de avertizarile lor, impactul vizual, olfactiv si auditiv al cartierului pescarilor a fost deosebit. Un furnicar de oameni, a caror saracie se vede cu ochiul liber, mirosuri grele, zgomote ciudate. Un sentiment infricosator.

Hotelul este langa plaja oceanului, iar seara avem parte de un spectacol ireal. Plaja este acoperita de crabi, la sensul propriu acoperita… O patura de crabi, sute, crab langa crab.

Spre Dakar

De la Saint Louis am plecat duminica spre Dakar, tinta finala a calatoriei noastre, unde trebuia sa donam masinile. Mi-am reluat locul in masina mea, Dacia de Brasov, masina 2. Imi regasesc cu nespusa placere colegii de masina, jurnalistul Cornel Ivanciuc si Dusan Filipas de la Romtelecom. Drumul trece prin sate. Ca de obicei, controale de politie.

Inainte cu 50 de kilometri de Dakar, convoiul se opreste intr-un sat, unde donam carti si toate alimentele ramase, precum si rucsaci Orange. In jurul nostru e viermuiala de femei, copii, batrani, toti incearca sa apuce ceva. Ma cam infior. Episodul acesta imi trezeste o stare destul de inconfortabila. Ma simt aproape prost ca-i punem in situatia respectiva.

Peste cativa kilometri, facem un alt popas: la un camin de reeducare a tinerilor delicventi, apartinand de Ministerul Justitiei din Senegal, caruia ii sunt destinate masinile donate anul acesta de Romtelecom prin intermediul raidului Cu Papucii prin Desert. Vedem una din masinile donate in anii anteriori, iar oamenii ne explica foarte zambitori ca le foloseste foarte mult. Vizitam caminul. Cu ochiul meu de european, mi se pare dezolanta imaginea. Presupun ca la scara senegaleza nu e chiar asa… Responsabilii sunt mandri sa ne arate ceea ce numesc ei pompos sala de ceremonii, si restul caminului.

Intrarea in Dakar este destul de impresionanta. Se construieste mult. Se vede ca e o capitala mare. Se vede ca lucrurile se misca. In prima seara suntem invitati la ambasada Romaniei, unde suntem primiti cu sarmale. Un pic surprinzator la temperaturi de 40 de grade si peste… La Dakar, nu mai e atat de cald ca in desert, unde am avut peste 55 de grade, dar e o caldura mult mai umeda, deci mult mai greu de suportat.
Luni seara facem ceremonia de donatie. Din pacate, donam doar chei, caci masinile au fost predate luni dimineata vamii pentru formalitati.

Ceremonia este organizata de cei de la Ministerul Justitiei din Senegal si e plina de emotie. Sunt cunostiinte vechi ale organizatorilor raidului, care au donat pana acum 32 de masini, cu cele 4 de anul acesta. Senegalezii ne ofera rochii traditionale pentru fete si camasi pentru baieti.

De marti pana vineri, avem cateva zile de stat la Dakar, inainte de a lua avionul spre Romania.

Prima mea surpriza a fost aceea ca nu pot iesi singura in oras. Am aflat asta cu mirare, incercand sa comand un taxi la receptia hotelului. La cererea mea, receptionerul senegalez a avut o privire inspaimantata: “Adica vreti sa plecati singura in oras?” Da, de ce nu? Clatina din cap a negatie, si mi-a propus sa vorbeasca cu unul din ospatarii de la restaurant sa ma insoteasca in oras. Am refuzat politicos si am spus ca voi astepta sa ies cu colegii mei. Am fost derutata… Nu mi-as fi inchipuit ca e chiar asa. Ulterior aveam sa aflu ca la Dakar un alb nu merge pe jos (chiar si pe distante scurte). Pur si simplu asta nu se face. Am vazut mai tarziu ce se intampla daca totusi incerci. In zece metri te claxoneaza 10 taxiuri, te urmaresc, incetinesc, merg la pas. Cincizeci de vanzatori ambulanti navalesc in preajma ta si incearca sa te convinga sa cumperi ceva de la ei, orice. Te urmaresc zeci de metri, alergand cu marfa dupa tine. Evident, ca femeie singura, si alba si blonda, dificultatile sporesc. Si nu e vorba de tinuta. Islamul din Senegal este destul de tolerant, departe de tentatii fanatice.

Am primit camasi africane

Nu mi-as fi inchipuit ca simple gesturi, ca a merge pe strada, sunt de fapt o bogatie atat de valoroasa, pe care in anumite parti nu o ai. Este greu sa nu poti iesi singur. Iti ingradeste libertatea. Ma simteam inchisa. Mai ales ca hotelul in care stam este langa aeroport, pe malul oceanului, departe de oras.

La hotel nu exista internet…. Intr-una din dimineti, hotarasc sa merg totusi pana la internet singura. Exista unul la vreo 800 de metri, langa o benzinarie. Teoretic se deschide la ora 8. Ei, bine, orarele senegaleze sunt „Inch’Allah”… (Cu voia Domnului). Pana la ora 9 stau in picioare pe trotuar, suportand toate dezagrementele pe care le-am povestit mai sus. La 9, pentru ca nimic nu misca, ma hotarasc sa plec inapoi la hotel, caci altfel ratez plecarea in oras cu colegii mei… si singura nu se poate.

Targul artizanilor din Dakar este o concentrare de manufacturieri, care lucreaza si vand in acelasi loc. Piele, lemn, argint, aur, materiile folosite sunt pure, iar lucratura este manuala. Bijuterii, statuete, casete, instrumente traditionale, masti, scaune, genti, pantofi…. Nimic nu e industrial. Sau foarte putine piese, aduse din exteriorul targului. Negocierea este o adevarata arta, pe care o invat de nevoie. Si devine un joc placut.

Desfatare culinara

Lucrand seara, pe malul piscinei de la hotel, in Dakar

La Dakar avem parte de experiente culinare deosebite. Tot felul de pesti, languste, fructe de mare. Calamari, creveti, homari, arici de mare, thiof, pestele nelipsit al Senegalului. Dupa mancarea gatita din materie prima din conserve pe care am mancat-o in toate zilele de desert, desfatarea culinara de la Dakar este cu atat mai apreciabila. Nu vreau sa mai vad conserve in fata ochilor cel putin cateva luni. Un lucru era totusi bun si racoritor in desert, si avea efluvii de „acasa”: vinul alb sau rosu de Murfatlar, baut seara, in bivuac, cu o temperatura ideala. In desert am aflat si cum poti raci vinul. Cuvantul „a raci” pare o utopie la temperaturile acelea… Si totusi… Daca uzi un prosop, invelesti sticlele in el si il legi pe masina, dupa un mers de cateva ore, are o temperatura ideala. Vinul ne-a insotit pe tot parcursul calatoriei, si a rezistat temperaturilor care in interiorul caroseriilor metalice ale masinilor ajungeau amenintator spre 60 de grade.

Pestele si fructele de mare de la Dakar sunt una din cele mai placute amintiri gurmande ale raidului.
Vineri seara plecam spre aeroport, dupa inca o escala la ambasada. In curand vom fi acasa.

La Bucuresti sunt cu 30 de grade mai putin… pe care le pierdem intr-o zi. Organismele noastre vor trebui sa fie rezistente pentru a trece saltul de temperatura fara urmari neplacute.

Pe total, experienta raidului a fost impresionanta. Ma bucur in primul rand ca si-a atins scopul, si ca in ciuda peripetiilor tehnice, masinile sunt la destinatie. MultumitaRomtelecom, Orange, Afton Chemicals, UTI, Veolia Apa, Murfatlar, Biborteni, Ministerulului Roman al Afacerilor Externe, Organizatiei Internationale a Francofoniei, Mons Medius si Ame Design, sponsorii acestei editii, raidul a reusit sa cladeasca o piatra suplimentara in edificiul colaborarii Est-Sud.

Cu Cristina si Cornel la ambasada Romaniei din Dakar

In afara de multumirea telului atins, imaginile si senzatiile inmagazinate pe parcurs de aproape o luna sunt deosebite. Si nu in ultimul rand, raidul a fost o experienta umana iesita din comun. In situatii extreme, oamenii reactioneaza cu totul altfel decat in medii sociale conventionale. De fapt, iese la iveala absolut tot. Fiecare individ este asa cum nu se stie decat el insusi. Cad toate mastile sociale cu care iese in lume la Bucuresti. Ma intorc altfel: sunt mai inteleapta, mai putin naiva in ce priveste oamenii. Pentru ca revelatia de a vedea si trai aceasta experienta m-a invatat multe.

Si mai e ceva: stiu ca ma voi uita cu alta privire la Romania de acum inainte. In primul rand pentru ca am realizat cata importanta pot avea unele actiuni, pe care le consideram firesti: de pilda, a iesi pe strada sa te plimbi. A urca pe scara profesionala fiind femeie. Si altele, si altele… Si apoi, Romania e totusi Europa….

Te ascult