13 iunie 1990, abia implinisem 18 ani de 11 zile. Inca nici nu imi dadusem bacalaureatul, terminam clasa a 12a si urmau si bacalaureatul si admiterea la facultate. Philippe, care ma cunoscuse in aprilie 1990, la Paste, pentru care intalnirea cu mine fusese dragoste la prima vedere, luase avionul si venise in Romania cand a vazut la tv evenimentele acelor zile (minerii la Bucuresti). Atunci a intrat in bucatarie la mama si m-a cerut de sotie. Mama a ras si l-a intrebat: pe ea ai intrebat-o? adica pe mine. El a raspuns ca nu inca. Ea i-a zis: du-te si incepe cu ea, si apoi vii la mine daca mai este cazul. (mama stia ca nu vreau sa ma marit, cu atat mai putin la 18 ani, dar in general DELOC, ca asa am fost eu de mica, mai atipica). Si bineinteles ca si eu am ras, si nu am acceptat, deci nu a mai fost cazul sa se intoarca la mama cu cererea.
Cand m-a cerut in casatorie Philippe, nici nu facusem dragoste. Ce zic eu, nici nu ne sarutasem. Aveam 18 ani si 11 zile, si ma cunoscuse cu 3 luni inainte, dar a spus mereu ca am fost “coup de foudre” pentru el. Iar prima noapte de dragoste s-a intamplat sase luni mai tarziu, dupa cererea in casatorie din iunie 90, in decembrie 90 
in ziua cu ultimatumul de la Razboiul din Golf (ce repere temporale am) 
Apoi, Philippe a staruit, timp de 6 ani m-a cerut de sotie in fiecare sambata, desi locuiam impreuna si aveam o viata de cuplu normal, de la spalat sosete impreuna pana la week-enduri cu plimbari in parc si rasete, de la gatit impreuna pana la dușuri comune. Pana cand am acceptat, caci mi-am dat seama ca pentru el casatoria chiar insemna ceva. Si am dorit sa ii fac un cadou, desi pentru mine casatoria nu conta.
* m-am casatorit la 24 de ani la Sanary-sur-Mer
** fara staruinta lui nu m-as fi casatorit, nu fac parte dintre femeile care isi doresc asta
*** ii sunt recunoscatoare ca a insistat 
Nu cred in casatorie, am mai spus asta de multe ori. Cred in cuplu, dar nu in casatorie. Si probabil nu m-as fi casatorit niciodata daca…
Dar mai este un aspect. N-as fi suportat sa stau langa un barbat ani intregi si nici macar sa nu propuna sa ne casatorim. Ar fi fost, pentru mine, un afront teribil.
Cred ca orice femeie trebuie sa fie ceruta in casatorie macar o data, din suflet. Daca nu ai trecut printr-o cerere din suflet, este trist. Fie ca o accepti, fie ca nu.
Am fost cerută de Mircea în căsătorie. Și noi credeam în cuplu, dar el, la un moment dat, a spus că vrea ca totul să fie corect. Nu ne-am căsătorit atunci,(2012) am tot amânat, au venit alte evenimente nedorite, iar, când ne-am decis, el a murit. Trebuia să fie anul trecut. Oricum, el mereu spunea că eu sunt jumătatea lui, nevasta lui, fiindcă i-am fost cel mai aproape om, timp de 19 ani. Fosta lui casnicie a fost un eșec, 8 ani trăiți aiurea, iar cu mine a trăit o poveste de 19 ani. Îmi pare un pic rău că nu ne-am căsătorit.
nu sta totul intr-o hartie… stii ce gandesc eu.
Stai, am scris undeva 😉