stai pe prag, nu suni si nu intri. Astepti invitatie, normal. Ca si mine. E firesc. Prea bine crescuti amandoi. Politetea ne omoara. (si altele, desigur, dar si politetea). In ruptul capului nu merg neinvitata undeva. Iar eu, in totala mea inconstienta, nu scriu aceasta invitatie, desi o gandesc de luni intregi (si cu precadere de cateva saptamani), desi mi-e foarte dor de tine, un dor din ala cu senzatii de lesin si durere, cu senzatii de caldura si duiosie, un dor cu imbujorari adolescentine, cu zbateri in stomac, cu sange care urca in obraji si nu ii paraseste pret de zeci de minute. Nu scriu pentru ca mi-e teama, da, si mie mi-e teama. Mai des decat ti-ai inchipui. Si mi se strange inima. Si ma economisesc, involuntar, eu care, de regula, traiesc arzand. Am un an crunt, mi-a curs sange din nas, tasnea pe pereti (nu e o imagine prea romantica, dar e, din pacate, total reala). Niciodata in viata mea nu m-am gandit la nimic (*aici exagerez un pic. Doar un pic), am actionat la impuls. Acum nu scriu pentru ca mi-e frica, cumva, desi te simt pe prag, si mi-e un dor de tine de se opresc fluviile din drumul lor
pana unde dureaza pragul usii? da, stiu, e un non-sens, un loc fizic poate avea cel mult marime, nu durata… Dar uite asa cred ca e bine pusa intrebarea. Cat dureaza pragul? cand pasim?
intra, te rog.
May232016
