Fara amintiri

mamasieuam tacut toate zilele astea, in care subiectul violentei a fost amplu dezbatut. M-am revoltat (doar interior, evitand sa intru in dispute), la lungile explicatii ale celor care faceau apologia bataii in copilarie. M-am infiorat si m-am cutremurat. Am tacut, pentru ca oricat de vorbareata as fi, in unele cazuri, sunt muta.
Eu, din cauza violentei, nu am DELOC amintiri din copilarie. Asta ca sa intelegeti cat de grav poate sa actioneze asupra unui copil violenta din jurul sau.
Am o mama extraordinara. Frumoasa, desteapta, blanda, cu umor. O palma nu mi-a dat, niciodata. M-a educat cu forta vorbelor. Ca sa va explic forta cuvantului mamei, o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Nu mi-a spus o singura data in viata “invata!!!”. Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 🙂 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc in ochii vostri intrebarea asta :D). Venea mama sa sting lumina, o stingeam, asteptam sa se indeparteze, o reaprindeam, si uite asa ne jucam pana ce ea se plictisea si aplica metoda radicala: scotea sigurantele de la tablou 🙂
Bun, dar dincolo de “razboiul lumina versus lectura”, eram extrem de cuminte. Si dincolo de asta, mama avea o putere incredibila in vorbe. Educatia mea a fost facuta din cuvinte, si fara interdictii. In viata mea nu am auzit: “NU face asta!” Nu fuma, etc. Na, chestii de liceeni. Nu stiu cum, fara interdictii, mi-a sadit totusi in mine idei foarte clare despre ce e bine si ce e rau, despre valorile adevarate, despre respect, si altele. Avea incredere in mine, si ma trata ca pe un egal, ca pe un adult, inca de devreme. Eu aveam voie sa stau la petreceri pana la 2 dimineata, la 14 ani, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegele mele, care erau tinute din scurt. Si totusi, in ciuda libertatii, eu eram cea mai cuminte 🙂 Sau poate tocmai pentru ca aveam libertate. Nu mi se parea important sa “o fur”. Nu ma interesa sa fac una sau alta dintre prostii, caci nimic nu purta amprenta cuvantului NU. Asa ca nici macar de fumat n-am fumat 🙂 daramite alte rele… 🙂 Ma rog, asta e alta poveste, am fost incredibil de cuminte 🙁
Revenind la amprenta violentei asupra mea. M-am trezit ca desi am o memorie extraordinara, desi retin turnuri de fraza spuse acum 15 ani, detalii vestimentare, etc, nu am amintiri din copilarie. M-a chinuit mult timp asta. Cand oamenii isi impartaseau ce faceau ei la 3,4, 5 ani, eu habar nu am sa spun nimic despre mine inainte de vreo 16…. Nici prima zi de scoala, nici nimic. E un handicap sever, va rog sa ma credeti. Si m-am mirat. Am fost la un psihiatru, ca sa inteleg de ce. M-a intrebat doar atat: “Care credeti ca este rolul uitarii?” “Sa te protejezi, sa treci mai departe”, am spus.
Da, a raspuns. “Si cum nu putem uita selectiv, facand o triere, <amintirea asta o pastrez, pe asta o uit>, ati uitat totul in bloc.”
Da, asa a reactionat creierul meu. Neputand face fata unei realitati sinistre, a sters tot hard disk-ul, tot. Evident, ca si in IT, se pot recupera datele, medicul a continuat: “Avem procedee sa va facem sa va amintiti. Dar sunteti sigura ca va doriti asta?” Ei bine, avand in vedere ca am uitat copilaria din cauza unor orori, si ca reamintindu-mi mi-ar reaminti tot, am preferat sa duc in spate in continuare povara lipsei de amintiri din copilarie. Pe de alta parte, dintr-o carte scrisa de matusa mea, roman dar cu puternice tente autobiografice, am avut confirmarea ca mica fiind, am asistat la scene de violenta.
Poate ca inainte de a va lovi copiii “in scop educativ”, va ganditi un pic si la adultul care ajunge sa nu mai aiba amintiri. Si poate ca sunt un caz fericit…

imi mai spunea acelasi medic psihiatru,  apropo de amintirile din copilarie, despre un experiment foarte foarte interesant cu niste copii din Marea Britanie, orfani, din centre de plasament. Pe vremea cand inca politically correctness-ul nu impiedica orice gen de experienta, s-a facut aceasta chestie. Unei parti din copii li s-au povestit “amintiri” cu asa-zisele lor familii. Erau amintiri inventate, dar lor li se povesteau ca si cand a fost viata lor dinainte de a veni in centru. Aceia au crescut mai echilibrati si au avut reusite mai mari in viata decat partea celalalta, care au stiut doar ca sunt orfani.
Asta ca sa masuram ce inseamna sa NU ai amintiri din copilarie DELOC.

ps. aduna-te si nu mai plange ca degeaba plangi acu
ei, eu plang si fara finalitate 🙂 cred ca finalizare trebuia sa zic. Ca nu e ca sexul, nu suntem datori cu orgasm 🙂

About Mirandolina

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

Te ascult