Onoarea, uneori uitata

Cred ca unul din cele mai sinistre lucruri pe lumea asta mi se par prietenii care dupa ce se cearta incep sa improaste in public cu detalii private, care ranesc. M-a ferit Dumnezeu de asa “prieteni”, sau poate ca m-am ferit si singura. Cat despre mine, daca, prin absurd, m-as supara pe un prieten, n-as face niciodata circ din acesta, dezvaluind lucruri care l-ar atinge pe celalalt. Ah, ca sunt foarte suparata, ca imi reglez conturile cu respectivul/respectiva in privat, da. Dar sa ma apuc sa “dau din casa”? Niciodata. Mi se pare unul din cele mai necavaleresti lucruri, asta ca sa folosesc un eufemism.

Fiind apropiat de cineva, implicit ii devii intim. Implicit afli lucruri despre el/ea, nu neaparat rusinoase sau nemarturisibile, cat private, din acelea pe care oamenii doresc sa si le tina pentru ei. E trist si dureros ca atunci cand nu mai esti prieten, din indiferent ce motiv ar fi, sa te apuci sa le dezvalui public, sa le faci subiecte de discutie, sa le transformi in arme cu care sa il ranesti pe cel cu care, pana mai deunazi, erai tovaras la catarama. Este mizerabil sa faci asa ceva, in indiferent ce circumstante. E vorba de onoare, de fair play, de cavalerism. De ceea ce iti datorezi tie, in primul rand, pana la ceilalti.
Stiu, tradarea face parte din oameni, din pacate. Din unii, cel putin. Dar tradarea este josnica, si ea este cu circumstante agravante cand te tradeaza apropiatii. Sau fostii apropiati.

Urat. Mi-a cazut din nou sub ochi o discutie in care se petrecea un episod de genul asta, si tare m-a mahnit.
Sper sa reusesc sa nu mi se intample niciodata.

Te ascult