Aplauze de la galerie (replica la Fluieraturi de la peluza)

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe.
Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează “existența”
Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre “eu”-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest “eu” și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest “eu”, și trăit ca o stare permanentă sau idealizat.
“Eu”-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. “Eu”-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. ..
abstractDe la început, “eu” se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. “Eu” se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. “Eu”-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere.
Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar “eu”-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție.
Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, “eu”-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat.

“Eu”-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, “eu”-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul “totusi”, ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e “impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului”, si ca in faza finala devine “dependent de uneltele perceptiei”, in care descopera alte limite: ale lor si personale.

Aici intervine dorinta sau mai degraba nevoia constientizarii unei origini si a unei destinatii. Inevitabil proces al cunoasterii care impinge fiinta umana la nevoi greu de satisfacut, dar a carei cheie este sublimarea nevoilor si nu satisfacerea lor, cale ce “eu” nu a gasit-o.  Sau prefera inca sa o ignore, comportandu-se ca si cand nu ar fi o cale posibila.

“Eu” se simte exilat intre limitele enuntului, ca si cand cuvintele i-ar fi intins o plasa, instrainat de intuitie, ca si cand a rosti presupune a nu mai simti, si singura cale posibila de supravietuire ii este inceperea unei credinte {bineinteles in sens larg}.

Atunci “eu”-l se simte orb si surd intuitiilor, incercand sa-si domesticeasca senzatiile cu polii bine-rau, despre care nu a descoperit [inca], sau nu vrea sa vada cat de subiectivi si relativi sunt ei. Aici intervine aproape o faza de orgoliu nestapanit, “eu”-l afirmand ca face o tentativa de a cartografia armonia, ca martor obiectiv, capabil de a se situa in afara ei. “Eu”-l ignora, [din nou, repet, poate in mod voit], ca obiectivitatea umana e imposibila.

Aici se impune nevoia de menire-destinatie, si “eu”-l isi regaseste umilinta de a-si da seama ca aceasta nevoie este atavica.
Scurt moment, caci vanitatea isi recere drepturile si afirma ca “a ajuns la cel mai inalt prag al constiintei de sine”, cu rezerva ca acest sine i se pare in momentul respectiv delimitabil si definibil, ceea ce ar trebui sa-i traga semnalul de alarma in ceea ce priveste aceasta afirmatie insasi si valabilitatea sa.

Sfarsitul se apropie aici, readucandu-l pe “eu” in felicitatea starii de fericire a intuitiilor, ca intr-o zona stranie si necunoscuta prin absenta delimitarilor, pe de o parte, si tulburator de familiara prin abundenta nutrientilor, pe de alta parte. E un fel de eliberare, dse recapatare, sau mai bine zis de reinvatare a libertatii.

Pacat doar ca acest proces de ucenicie a libertatii ne priveaza de scrisul acestui “eu”. El declara ca se opreste din scris, si acesta este pretul dur si excesiv de scump pe care trebuie sa-l platim pentru ca “eu” sa reintre in armonie, fantasmagorica intrare.
Muzica intervine itnre “eu” si realitate, ca o reimpacare posibila cu lumea din jur. Dar iluziile il coplesesc, si, fara a-l deruta, il cuprind in mrejele lor, astfel “eu” pare a trai in sfarsit in armonie, intr-o armonie in care a continuat sa existe “mereu si oriunde, fara ca macar sa fiu vreodata cu adevarat.”

E prea dura miza recapatarii iluzoriei armonii. “Eu”, tu trebuie sa inveti ca poti pastra armonia, inclusiv in actul de creatie, chiar si dincolo de enunturi, sfidandu-le, stapanindu-le, invatand sa poruncesti! Enunturile nu trebuie sa inlature starea de gratie, iar tu ai capacitatea de a le domestici zicerile si a le cere acest lucru, ai ceva de dat lumii si tie insuti!

Nu intra in tacere, nu asta e calea ideala spre armonie si spre creatie, iar tu esti dator sa creezi, dator in fata ta in primul rand, si a lumii. Trebuie doar sa depasesti starea de “rusine de a scrie”

ps. am folosit in mod voluntar ca si subiect acest “eu”, pentru desemnarea personajului povestirii, nevoind sa afirm intempestiv ca este vorba despre AM si ca trairile acestea sunt stari pe care le-a incercat el insusi, desi veridicitatea senzatiilor strabate elementar dincolo de cuvinte.

AGMM, iulie 2000

Nota: am regasit acest text in cursul mutarii. Da, eu scriam asta la 26 de ani. Mi-e rusine de timpul pe care l-am irosit, traind superficialitati sau intensitati amoroase {de politica nici nu mai zic}, oricum, disipandu-mi seva in alte parti. La ora asta trebuia sa fi scris mult mai mult si mai important decat am facut-o.  Da, mutarea e o revolutie. Inclusiv la nivel uman. Ma pune pe mine fata in fata cu mine cea de-acum niste ani…

 

190 comments on “Aplauze de la galerie (replica la Fluieraturi de la peluza)

      • De ce ar preciza cineva ca e prima femeie excentrica ? Ce legatura are sexul persoanei in discutia de fata ?

        • brrrrr, pentru ca femeile sunt ahtiate dupa pantofi, si e o vorba ca nicio femeie n-are niciodata destui pantofi?
          Of, Doamne, si asa sunt bulversata de ceea ce am gasit azi….
          O scrisoare cu un razboi despre un articol despre revolutie.
          M-a ucis tara asta, imi pare rau

          • Cam sexista treaba asta cu “femeile sunt ahtiate dupa pantofi” pai de nu sumt si barbatii ? Cum te-a ucis ?

            • poate nu am cunoscut eu barbatii potriviti. Exista barbati atat de ahtiati dupa pantofi?
              Nu-s sexista, dar nici feminista. Sunt cumva foarte clasica, adica na, barbatul e barbat.

              Cum m-a ucis? of. mie mi-e dor de mine de atunci, acum sunt mult mai lasa. Am gasit multe lucruri…. Am inca sclipiri de astea, dar atunci eram total Zorro in picioare. M-a pus Romania cu botul pe labe. M-a nivelat, desi nu-s inca acolo si inca ma mir de aberatiile lor. Dar nu-s nici unde as fi fost daca nu reveneam.
              cel mai trist este ca nu o sa mai fiu niciodata la fel, ca tara asta mi-a ucis speranta, si … auzi? acum inteleg deplin ce a zis prietenul meu cel mai bun. Empiric, el a simtit, si nu stia nici 10% din ce am trait, ca n-am povestit nimanui. El a zis: cand te-am cunoscut aveai lumina aia in priviri, un je m’en fiche, si… nu o mai ai
              tara asta adica si toate mizeriile din jur, cat sa o mai ai, lumina aia….eu tot mai pastrez firicele, cand ma intreaba lumea in zeflemea: tu stii in ce tara traiesti? Si nu-mi pasa ca fac misto ca nu stiu in ce tara traiesc, eu refuz sa abdic de la principii. Si deunazi, pe FB, la nu stiu ce subiect stupid de zi cu zi, ma intrebau: de cati ani esti aici de te miri?
              Uite ca ma mir ca-s om si am constiinta, si cand n-o sa ma mai mir poti spune ca m-ati omorat.
              eu refuz sa ma aliniez total, desi cand ma uit la ce eram (in cutiile alea pe care cred ca nu trebuia sa le mai gasesc vreodata), da, nu mai….
              sunt altceva, in alte coordonate
              Nu am nevoie de glorie, dar eram asa, un om intreg, liber, mult mai liber, cat de liber poti fi in societatea aia controlata :))))
              ma rog, libertatea mea nu avea legatura cu controalele lor, ca era din aia cu abstractii, si iubire, si scris. Ei controlau lucruri mai basic

  1. merge greu laptopul, el era minunat la vremea lui, o bijuterie cu o gramada de atribute inutile, ca de obicei.
    e de imprumut, al meu a murit total vineri seara, pana luni nu se deschide la aia care-l repara…

  2. Normal, ori la Ateneu ori la Academia Romana. Vad eu, pai nu i-am mai facut prezentare… si merita si el ceva dragut. In afara de tine zic

  3. Abia atingi covorul moale,
    Mătasa sună sub picior,
    Şi de la creştet pân-în poale
    Pluteşti ca visul de uşor.

    Nu e frumos ?

  4. Sunt așa de obosita ca am făcut o greșeală elementara dimineață
    A fost un an complicat. Și pana ieri nu văzusem marea…

Te ascult