Daca un abuz e raspandit, asta nu-l face acceptabil

Utilizarea drepturilor de autor este larg răspândită în industria media“, sunt argumentele celor de la Mediafax, de aici. Ah, si? Adica vrei sa zici ca daca X a furat, e mai putin reprobabil ca si Y fura? Faptul ca utilizarea drepturilor de autor este larg raspandita nu le face mai putin abuzive pentru angajat si evazioniste fata de stat.
Iar utilizarea lor este larg raspandita DOAR aici, in Romania. Si nu, nu are legatura nici cu criza, nici cu declinul presei.
Sa va spun eu o poveste. Poate frumoasa, dar cat se poate de reala. A fost o data ca niciodata o fetita care a plecat la 18 ani in Franta si a facut acolo facultatea de jurnalism cot la cot cu francezii. Nu cu Erasmus, nu cu programe de schimb universitar. De altfel, in Romania, fetita era studenta la Universitate, la Facultatea de Matematica. Sigur cu burse sau Erasmus nu la jurnalism ajungea, ci la matematica. Bun, dupa ce fetita a facut facultatea cot la cot cu nativii respectivei limbi, fara niciun tratament special, intrata exact cu acelasi mod de selectie ca si francezii si facand studiile cot la cot cu ei,  (si despre facultate este mult de spus, ea fiind extrem de aplicata, practica, aproape de profesie), a devenit jurnalist in acea tara.
In fine, dupa facultatea in care am facut stagii, dar NU cu numele, ci stagii platite, (fiind platiti ca jurnalisti, asta era una din conditiile obligatorii ale stagiilor de vara- unele lungi de 2 luni), deci adevarate stagii lucrate, ca nimanui nu-i convenea sa te plateasca si sa te tina sa te uiti la oameni cum lucreaza, deci dupa facultate, am devenit jurnalist.

In Franta exista doar 6 scoli de jurnalism recunoscute de profesie. Ele scot nu mai mult de 30 de elevi pe an fiecare. De pilda, scoala mea, desi exista de la inceputul anilor 70, nu a scos in acesti 40 de ani mai mult de 1400 de absolventi.  Ele nu scot elevi pe banda rulanta cu diplome care nu folosesc la nimic. Scot jurnalisti in masura in care profesia ii poate absorbi. Si scot oameni functionali, care stiu ce au de facut cand ies din scoala, nu unii care intra pe usa redactiei si habar nu au pe ce lume traiesc.

carte de presseOk, iata-ma ajunsa jurnalist, cu diploma, in piata muncii din Franta. Iunie 1994. Da, 20 de ani am anul acesta, la multi ani, sa-mi traiasca 🙂

Acum intru in miezul problemei, acela al contractelor si salarizarii. Principala usa de intrare in presa franceza erau les stages de remplacement (stagiile de inlocuire — n. red. a unei persoane care lipseste).
Acolo, orice jurnalist care pleaca in vacanta este inlocuit de ALT OM. Nu, colegii lui nu lucreaza mai mult pentru ca el nu este acolo, pentru ca e in concediu sau pentru ca este bolnav. Orice om care lipseste este inlocuit. Iar omul care-l inlocuieste este platit. Iar omului care-l inlocuieste i se face CONTRACT DE MUNCA. Chiar si pentru o zi. Da, daca un om este racit, suna dimineata ca nu vine, si are concediu medical pentru o zi sau doua, pentru raceala, ziarul suna un inlocuitor. Da, pentru o zi si pentru doua zile. Da, si i se face contract. Da, pentru o zi. Si pentru doua. Pentru ca ziarul are o serie de oameni (studenti iesiti din scolile de jurnalism agreate de profesie — explic imediat si asta), functionali imediat, pe care i-a testat uneori (la inlocuiri de acest gen), si pe care ii suna. Si care consimt sa fie sunati si vin cand sunt sunati.

Contractele de munca facute cu aceasta ocazie se numesc CDD (contrat a durée déterminée), adica contract cu durata determinata. Ca e o zi, ca sunt doua, ca e o saptamana, o luna. Sau pe perioada cand inlocuiesti o femeie in concediu mai lung, de maternitate. Apoi intri in CDI (contrat a durée indéterminée), cand te angajeaza. Si te angajeaza dupa o serie de CDD-uri, daca, bineinteles, relatia a fost buna de ambele parti. Daca ai fost la inaltimea asteptarilor si ai muncit bine, repede, etc. Eu am avut 44 CDD inainte de a avea CDI. 44 dintre care multe, de o zi sau doua, cum am spus mai sus. Nu se pune problema, NICIODATA, in viata vietilor, sa fii jurnalist si sa lucrezi la o redactie fara contract de munca. Drepturi de autor? ce e aia? se aplica la scriitori, la artisti, la compozitori. Nu, nu se aplica unui jurnalist angajat, caruia ii ceri prezenta zilnica si furnizarea zilnica a unui volum de munca. Acel om este un angajat si are un contract de munca. Si multe alte avantaje, evident, in Franta. Cum ar fi: asigurare medicala complementara (mult peste cea de stat), din care angajatorul plateste jumatate si angajatul jumatate. Cheltuieli de deplasare (o suma forfetara pe kilometru parcurs, cand iti folosesti masina in reportaje — nu, nu ti se plateste doar benzina, ci o suma pe fiecare km, care acopera ORICE CONSUM, basca uzura pieselor, deci credeti-ma ca suma era total satisfacatoare). Niciunui patron de presa din Franta, si am spus bine NICIUNUI patron de presa nu i-ar trece macar prin cap in viata lui sa nu respecte aceste lucruri. De ce? pai se trezeste minim cu o greva pe cap (da, oamenii aceia chiar isi cunosc drepturile, chiar le revendica, si da, oamenii aceia sunt solidari, ar face greva si pentru un coleg nedreptatit), daca nu chiar cu mai mult (plangeri, etc). Iar chestia cu scandalul/greva pentru un coleg (nici macar coleg inca, ci cu CDD), am vazut-o cu ochii mei, am trait-o. Pentru ca oamenii aceia realizeaza ca orice abuz asupra cuiva se rasfrange asupra intregii redactii. Mai multe detalii despre redactia mea, in Var Matin, mon journal, mon amour.

Nu, nu exista notiunea de contract de drepturi de autor intr-o tara normala la cap care vrea o presa normala la cap. Vrei jurnalisti onesti si echidistanti, si tu esti primul care le pui o presiune (financiara)? Pai o presa cat de cat apropiata de un ideal (ca oricum obiectivitatea completa e o utopie), se obtine in primul rand prin respectul si plata normala a angajatilor.

Nu, nu compar mere cu pere. Compar doua tari europene si nu numai geografic europene. Avem pretentii de Europa, dar ne comportam ca in sclavagism. Sa fim seriosi. Nu, nu compar Africa neagra cu America de Nord. Compar lucruri comparabile, sa ne intre in cap.

Salarizarea, sa zic si despre ea doua vorbe. Au o grila de salarizare nationala, foarte clara, detaliata, care prevede absolut toate pozitiile din presa (scrisa, audiovizual, etc). Aceasta grila este semnata de Conventia Nationala a Jurnalistilor, organism national fara de care nu existi ca presa in Franta. Grila este respectata cu sfintenie. Niciunui patron nu i-ar da prin minte sa nu o respecte. Ah, daca vrei sa nu o respecti, in plus, minunat. Daca nu vrei sa o respecti, in minus, NU EXISTA. Grila aceasta, nu numai ca prevede salarii precise pentru orice pozitie din orice organ de presa, dar prevede si cresterile NORMALE de salariu. Ele sunt obligatorii. Patronul poate sa nu-ti creasca salariul doar daca invoca greseli grave. Si nu de genul “nu mi-a placut cum s-a uitat la mine dimineata“, “nu m-a pupat suficient in fund ieri“, “avea cizme mai rosii, e mai  blonda si m-a eclipsat“, ci motive serioase, greseli grave.

Am intrat in presa din Franta in iunie 1994. Primul meu salariu, 7800 de franci. In 2000, deci la 6 ani dupa, salariul meu era de 13.000 franci (aproximativ 2.000 euro). Si aveam doar 27 de ani in 2000. Dar eram serioasa, munceam, si asta era salarizarea absolut normala, cresterile firesti.

Venita in Romania, lasa ca m-am luat cu mainile de cap ca la prima mea experienta cu presa, la ziarul National, lansat de Cristoiu, condus de Voicu pe vremea mea, a trebuit sa scriu DE MANA (noroc ca sunt desteapta, si n-a durat mult). Eu de mana nu scrisesem in viata mea ca jurnalist. Inca din 1994, in Franta, am scris numai la computer.  Deci lasa ca m-am luat cu mainile de cap din cauza asta si a salariului infinit de mic (125 de dolari, eu venind de la 13.000 franci, cum am zis), dar imediat dupa…

Pai toti anii de presa din Romania, ca au fost colo sau colo, ca au fost in locuri prestigioase cum sunt saptamanalul economic Capital (din Ringier), sau proiecte independente (cum a fost revista mea de suflet, Business Leader), ca au fost prestigioase licente straine, cum ar fi revista Business Week, editia romana, ca au fost Banii Nostri (a lui Popovici, inchis in dosarul Trofeului Calitatii in Constructii cu Adrian Nastase), a trebuit sa lucrez cu aceasta forma de plata, drepturi de autor. Sa nu ne ascundem dupa degete, este o forma de eludare a legii, si in masura asta, practicata la scara asa de larga, practicata automat, devine, DA, evaziune fiscala. Asta in ce priveste raportul cu statul. In ce priveste raportul cu angajatul este un abuz. “Dar cum acceptau angajatii?”, ma intreba mama asta seara. Pai, mama, si eu am fost platita asa ani de zile. Crezi ca aveam ce face? crezi ca daca faceam nazuri aveam castig de cauza? Nu. Altul la rand, pa. Si, repet, nu e vorba de criza, eu am iesit din presa in 2007, nici picior de criza. Desigur, in acesti ani mi-a crescut salariul, chiar mult (ametitor pentru Romania). Dar modalitatea de plata tot asta ramanea. Si modalitatea asta de plata, contrar a ce afirma comunicatul Mediafax, nu este corecta. Faptul ca e raspandita nu o face mai buna, mai morala, mai acceptabila. Da, si eu am acceptat-o. Ca n-aveam incotro. Dar undeva lucrurile astea trebuie sa se termine.
Mizeria asta e generalizata in presa din Romania. Ca e generalizata nu o face mai putin mizerie.
Daca oamenii lucreaza full time si li se cere un program, nu un rezultat al muncii (respectiv articol), sunt ANGAJATI, fara niciun dubiu, si trebuie sa aiba contract de munca.

ps. despre presa din Franta, viata mea acolo si diferentele dintre profesie (de la cer la pamant), as mai avea de scris vreo 10 postari, cu abordari diferite. Poate am sa fac o serie.

 

 

Te ascult