Un pas, doi pasi

pasDe mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata.
Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele.
Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam.
Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi.
Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e.
Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg).

Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea).

Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si o sa-l mai folosesc in situatii similare, daca nu reusesc sa merg ziua (desi clar prefer ziua).

Pana acum, saptamana 9-15 iunie a fost cea mai reusita, cu 63 km facuti pe jos (peste 81.000 pasi). Saptamana trecuta, am ratat doua zile (lunea trecuta din cauza programului care nu mi-a permis), si joi din cauza ploii, asa incat am ajuns doar la 55 km (circa 65.000 pasi). Ah, si m-a prins o ploaie enorma, de m-a facut leoarca in timp record, ca un dus in aer liber, vineri. Si eram la 2 km de casa, nimic de facut 😉
De fapt, nu 81.000 sau 65.000 de pasi. Ci 81.000 de bucurii. Si sunt din nou eu.

5 comments on “Un pas, doi pasi

  1. Daca a muncit de mic spui ca nu a avut copilarie. Copilaria se termina cand incepi sa iti castigi banii. Asadar daca nu se inventau banii era o planeta plina de copii. Numai ca ne-au bagat hartiile cu cifrele pe ele si brusc curtea de joaca s-a transformat in camp de lupta.

    • da, e trist, si ne si cresc cu mitul muncii in cap.
      Ca nu exista viata fara munca, sau ca nu e corect. Sau, mai rau, ca sensul vietii tale e in munca.
      Si eu am crezut mult timp asta, de fapt fara sa ma gandesc la subiect cu adevarat. Asa ne conditioneaza.
      Cand m-am gandit, am daramat “mitul”
      Nu {neaparat} munca e sensul vietii.

    • altfel, oricum, suntem totusi copii in pauzele de munca…
      Sau cand decidem ca avem suficient cat sa traim si ca desertaciune sa alergam ca sa adunam niste bani pe care nu avem timp sa-i cheltuim si de care nici nu ne mai bucuram, asa cadem rupti seara….
      Mai e o posibilitate: munca in care te joci…. Dar e rara, extrem de rara.

Te ascult