Onestitatea fata de noi insine

il-nexiste-rien-de-constant-si-ce-nest-le-changementZice un proverb francez “Il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis“. Cu alte cuvinte, orice om isi poate modifica parerea pe parcursul vietii, si e cumva normal sa o faca, tine de evolutie, de progresul gandirii, de invatarea din circumstante noi, diferite.
E firesc sa tragi concluzii din lucrurile prin care treci, e la fel de firesc ca in functie de unele evolutii, sa iti poti modifica parerea.
Ce este insa regretabil, de neinteles, urat, necavaleresc, incorect si ne-nobil este sa te prefaci ca nu ti-a placut niciodata ceva/cineva care nu-ti mai place.
E la fel ca in iubire. Poate intr-o zi, din diverse cauze, nu mai iubesti omul pentru care ti-ai fi dat si sufletul. Dar sa contesti ca l-ai placut, ca l-ai iubit, e ca si cand nu recunosti o parte din tine insuti, ca si cand te renegi, ca si cand te contrazici si iti modifici istoria.
Si asta nu poate sa-mi placa….

Cinci ani

Astazi s-au implinit 5 ani de cand scriu pe blog. Fara sa fi dorit vreodata sa-mi fac blog 🙂

Participasem la un concurs de gatit in aer liber si vroiam sa povestesc prietenilor mei, si sa pun pozele undeva usor accesibil. Deci online.
Si uite asa a inceput. De scris, scriam eu mult si demult, dintotdeauna. Dar nu mi se parea ca am de ce sa am blog, sau ca am nevoie.

Prima postare a fost asta, aici.
Cinci ani, si parca era ieri, in acelasi timp.

Apoi m-am mutat aici, cred ca prin februarie 2010.

Antiprimavara

vitezaAm obosit. Eu, cea pe care apropiatii o catalogau de “femeia bionica”. Eu, cea gata oricand sa iasa si sa plece oriunde, sa stea oricat, sa rada decat sa doarma, (somnul e pentru mai tarziu sau pentru niciodata). Eu, aia care inghitea kilometrii de asfalt, care pleca pe nepusa-masa pana la Satu-Mare si retur, nedormita.

Mi se pare ca functionez pe strictul minim, au ralenti, economisindu-ma, Dumnezeu stie pentru ce, si e contrariant, caci n-am fost niciodata adepta modului “auto” sau “eco”, dimpotriva. Am trait intotdeauna pana la capat, cu furie in acum, fara gandul la maine, sau macar la altadata. Sunt obisnuita sa ard intens, nu inteleg flacarile mici…. Si ma mir de mine.
Traiesc de cand ma stiu cu piciorul pe acceleratie, si nu prea ma inteleg acum, au ralenti.
Nu e de azi, starea, nu m-as fi repezit sa o cataloghez. Are cateva saptamani bune, si nu pot sa ma prefac ca nu o vad, ca nu o simt. Ca nu ma vad, ca nu ma simt. Nu ma recunosc, dar sunt obligata sa recunosc (pactul de sinceritate pe care-l am cu mine).
Ma simt aiurea, nu mai scriu, iar asta e semn rau, cum am zis aici. Tacerea este chircire, nu inflorire. Iar in jur, este primavara, asa capricioasa si lacrimogena cum este ea. E verde si cu flori, iar eu parca nu ma bucur de ele asa intens ca de obicei. In alti ani, o floare ma bucura pana la lacrimi si ma “drogam” cu mirosul ierbii proaspete. In perioada asta parca si emotiile s-au diminuat. De fapt numai unele. Cele sentimentale sunt acolo, ca oricand.

Am obosit. Si parca nu mai am noima. Parca e, de fapt parca sunt absenta. Parca noima a ramas undeva acolo, risipita. Undeva, consumata, in prea plinul de suflet pe care l-am dat in ultimii ani.
De cateva saptamani e ciudat. S-a terminat o etapa, mi-a revenit zambetul, insa parca-s golita.

Nu ma recunosc asa. Si nu ma plac. Sper sa-mi vina si mie primavara, ca sa infloresc, imbobocirile acelea  de candva.