Macabre

Triumful vietii

Triumful vietii

Pe cat pot intelege ca dai check in la restaurant, la hotel, la plaja, la vama, pe strada, la biblioteca, la muzeu, in parc, la concert, la petrecere, la… pe atat nu pot intelege sa iti treaca prin cap sa dai check in la cimitir. Si sunt oameni care fac asta, caci m-am uitat eu azi si locatiile sunt create, atat pe FB, cat si pe Foursquare. Cam cum scrii? “Il ingropam pe tataia, feeling sad at Cimitir” ?
Lasa ca mi-a povestit cineva care sta langa o biserica (si eu stau, dar nu vad de pe fereastra inspre biserica), cum lumea fotografiaza mortii la inmormantari. De ce ar vrea cineva sa pastreze poze cu oameni morti??????? DE CE?????
De ce ai vrea vreodata sa te uiti la imaginea acelui om, mort? Ti-a fost drag viu, nu e bine sa-l pastrezi viu in amintire, si daca te uiti la poze sa fie poze cu el razand? Sau de ce ai vrea sa fotografiezi chipurile celor din familie sau apropiatilor, care isi traiesc durerea in direct? De ce ai vrea sa pastrezi un asemenea moment si sa-l revezi vreodata?
Eu nu suport nici insistenta celor care vor sa-ti arate filmul lor de la nunta inca nu stiu cate luni/ani dupa, si acela este totusi, teoretic, un moment fericit, daramite de la moarte….
Si check in la cimitir? Cum ca ce?….

Duminici ca o nastere, limba in care iubesc

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAzi dimineata intre 6 si 8 (sa mai zici ca nu-s creativa dimineata 😀 eu ziceam pana acum ca nu), am emis mai multe idei dragute. Unele nu pot fi {inca} scrise/asumate public, asa ca le scriu mintenas offline si le pun la sertarel pentru candva, sperand ca acest candva va veni macar ca o prescriere, daca nu ca o eliberare totala (utopii :D)

Altele, insa, au tot dreptul/meritul sa iasa. Una ar fi urmatoarea: acum scriu mai bine in romana. Acum 10 ani scriam mai bine in franceza. Nu, evident nu uitasem romana, asta nu mi s-a intamplat niciodata. Dar nu era asa imbietoare romana mea. Era corecta si atat. Nu era cursiva, metaforica, impresionanta. Nu-ti taia rasuflarea. Era o romana corecta gramatical si din punct de vedere al exprimarii. Iar pe atunci scriam frumos in franceza, cu figuri, cu stil, cu arabescuri, cu turnuri de fraza care-ti luau suflul, care te tintuiau pe loc si te puneau pe ganduri. Si asta din cauza ca traiam integral in franceza. Vorbeam, scriam, iubeam, simteam, visam in franceza. Fara exagerare. Da, visam si gandeam en francais. Franceza mea era aceea argotica a vorbirii de zi cu zi (caci da, in Franta se vorbeste in argou mult mai des ca frecventa si mai raspandit ca mediu social decat in Romania), cea ingrijita a scrisului la ziar, cea melodica a scrisorilor de amor, cea abia icnita a gemetelor din intunecimea noptilor de dragoste. Vorba unui prieten, cumva uimitoare pentru mine care traiam atunci limba asta zi de zi, si la piata si la medic, si la pompa de benzina, si la teatru: “Franceza e cam porno” 🙂 Sigur, privind-o acum, e cam porno… macar putin erotica asa… .;) In fine atunci scriam in franceza si o locuiam ca pe interiorul si exteriorul meu.

Cand am revenit in Romania, eram “impiedicata” in romana si in comportament, cumva paralela cu societatea asta. Ii reinvatam incet drumurile, refaceam legaturile slabite, luam rudimentele de la capat… Am avut un coleg de redactie care-mi spunea “Vorbesti cu neologisme.” Eu si traiam cu neologisme, daca ma pot exprima asa. Pana si acum imi mai spun oamenii “Tu nu esti romanca, asa-i?” Eh, cam asa-i, in sensul in care pun ei intrebarea 🙂
A trebuit sa reiau limba, sa ii locuiesc strafundurile, sa o pipai, sa ii simt asperitatile si netezimile, sa ii reinventez cuvintele, sa reinvat sa ma joc cu verbele.
Acum o manuiesc si o ador. Dar am pierdut probabil echivalent in franceza ce am castigat in romana.
Cred ca de fapt, scriu cel mai bine in limba in care iubesc si in care visez…

Posted from WordPress for Android