Sindromul de luni

luniAzi a fost luni, si ca in fiecare saptamana, offline si online, lumea se plange, se vaicareste, exclama: “iar e luni, of, nu se poate.”
N-am avut niciodata sindromul de luni, caci este de fapt o conventie. Am incercat (si in cea mai mare parte a timpului am reusit) sa iubesc ceea ce fac, sa resimt ca pe un joc, munca,  ca pe o provocare (aici stiu deja pe cineva care va ricana :D)
Dar luni e doar o conventie. Depinde de ritm, nu ai cum sa ai depresie de luni, daca, de pilda, lucrezi duminica. Sau daca zilele si orele pe care le petreci muncind sunt variabile si mereu diferite. Ani intregi eu am preferat sa lucrez duminica. Atunci cand, la ziar fiind, ziarul de luni se facea duminica. Imi placea sa fiu libera sambata, dar doream sa lucrez duminica. Pentru ca nu-mi placea duminica. Si, cumva, nici azi nu-mi place. Imi place sambata, cu duminica insa nu stiu ce am… La ziar in Franta aveam 2 zile obligatorii de odihna pe saptamana, obligatoriu consecutive. Dar ele puteau fi marti-miercuri, joi-vineri, etc. Ne intelegeam, prin rotatie. Dar multa lume vroia duminica. Eu nu, renuntam foarte usor la ea, dimpotriva. Idealul meu pe vremea aia era sa fiu libera vineri-sambata.

Dar si orele… Multi ani am lucrat incepand cu ora 15. Pana la 1 dimineata, cand iesea ziarul de sub rotativa offset. Stateam acolo supraveghind editiile de care ma ocupam. Cata bucurie, ce orgasm cand atingeam ziarul umed de cerneala proaspata. Mirosul acela… Dar sa nu deviez.
Multi ani am lucrat de la 13, de la 14, de la 15. Cat trebuia. Apoi, veneam acasa, faceam un dus, si ieseam cu colegii de redactie la terasa pe plaja, la restaurant, la vila unora din noi ca sa jucam carti, ades faceam bain de minuit in Mediterana (baia de la miezul noptii). Radeam mult si era bine. Soare si pasiune. Noapte si intensitate. Ce conta ce zi a saptamanii este? nu conta cu adevarat. Asta mi-a subliniat tendinta de a ma culca tarziu, aceste orare. Mai tarziu, in viata, mai ales in perioade de campanie, perioade aproape militaresti, m-am obisnuit si altfel. Sunt destul de flexibila.
Nu, n-am sindromul de luni, depresia de luni.

Poate chiar as putea sa spun ca mi-a ramas un disconfort al dupa-amiezii si serii de duminica, (ca dimineata incerc sa dorm…), si nu, nu-mi place, in continuare nu-mi place duminica.
Dar de ce sa fim asa speriati de luni? e doar o conventie umana, repet. Poti fi fericit si luni, desi cica luni nici iarba nu creste, iar superstitiile spun ca nu e bine sa dai bani luni. A, si nici ziua de dupa luni nu-i mai breaza, marti e cu trei ceasuri rele. Si tot asa… pretexte ca sa nu fie bine, daca vrei sa gasesti, exista la tot pasul.
Eu cred ca luni e la fel de buna, de calda, de intensa, de bucuroasa ca si restul zilelor. Totul este cum o privesti.  Dar, recunosc cu mana pe inima, imi place sa-mi stabilesc singura programul. Performez cel mai bine cand am libertate (sau macar iluzia ei), cand ma misc, cand ies si vin. Sunt nefericita daca sunt inchisa intr-un loc fix, oricat de modern ar fi biroul. Am nevoie de miscare, de aer, de schimbare, de variatie. De alergatura. De kilometri. De aceea adoram sa fiu jurnalist, mereu in alt loc, cu alti oameni…
Hai, si luni la soare (nu, nu ca azi, ca vine iarna, din pacate)


27 comments on “Sindromul de luni

  1. Cica sunt mai multe vieti. Te reincarnezi de te plictisesti cica. Mai ales ca sunt doar doua lumi. Asta si ailalta. Atatea vieti si doar doua lumi. Plictiseala indeed.
    In lumina ultimelor sezatori demla televiziunile romanesti de stiri inteleg ca “noi vrem pamant” e o poezie,scrisa de Basea…

  2. Desenele animate Disney nu au legatura cu cele actuale. Se pune intrebarea: se fac desene asa cum vrem sa ii softam pe astia mici ori se fac in functie de cum ii vedem noi ?

Te ascult