O viziune

mementomoriCu moartea m-am intalnit intr-o joi de toamnă morocanoasa, gri si rece, pe la pranz, pe lângă Popa Nan. M-a luat prin surprindere. O simtisem cu o seara inainte, trecand pe aceeasi straduta. Am vazut instalate mese pe trotuar si copertine, dar n-am dat atentie. Daca as fi stiut ce se pregateste, as fi ocolit-o.

Abia a doua zi la pranz, mi-a iesit brutal in cale, napadindu-ma de pe acelasi trotuar, punandu-mi piedica aproape. Era inconjurata de un alai de prost gust de oameni ciudati. Mesele erau pline, de aceasta data. La ele se bea (mult, dupa ceea ce se vedea pe mese, si dupa dispozitia mesenilor). Vin si lumanari. Lumanari si vin. Hidoasa, printre ei, moartea. Galagioasa, nu tacuta. Tarcata, nu indoliata. Cu masini si oameni claie peste gramada. Cu zumzet, alai si acordeon. Cel putin jumatate dintre participanti n-aveau niciun fel de durere sau tristete. Dar era rost de bautura, asa ca…. un bun prilej de socializare.

As fi vrut sa trec mai repede, cat mai repede, sa am eventual ochelari de cal, caci sunt unele subiecte la care sunt “alergica”, dar straduta e ingusta, masinile erau parcate una peste alta, nu se putea trece, iar o masina si un taxi cu ocupanti negri din toate punctele de vedere (si cerniti si colorati) incercau sa ma incalece, blocandu-ma in preajma unor scene indecente.

Am evitat intotdeauna inmormantarile. Daca nu este inevitabil sau neaparat necesar sa fiu acolo, nu sunt acolo niciodata. Despre oameni vreau sa pastrez imaginea vietii, rasete, ochi senini, zambet si lumina, nu intunecare si intepenire.

54 comments on “O viziune

  1. Poate ca oamenii sunt niste interfete ale unor ganduri care trebuie sa ajunga la mine. Ori poate ca sunt ganduri pe care le refuz si arunci se insinueaza in cate cineva care pare a avea parte de atentie din partea mea.

Te ascult