Timpul potrivit

timpul“Tout vient à point à qui sait attendre”

Zice proverbul francez ca totul vine cui stie sa astepte. E un proverb despre rabdare 🙂 Cu el as fi cat de cat de acord, in schimb cu “totul se intampla la timpul potrivit“, pe care multa lume il repeta in ultimii ani, nu sunt de acord.

Eu un lucru stiu: daca unele lucruri nu vin cand am eu nevoie de ele, degeaba mai vin. Teza cu “toate vin la momentul potrivit” nu tine.

Momentul potrivit nu e o chestie arbitrara, stabilita din exterior, de o entitate superioara. Daca-mi dai apa dupa ce nu-mi mai este sete, mai rau, daca-mi dai apa dupa ce am murit de sete, poate-mi va uda florile de pe mormant 🙂

Timpul potrivit e timpul meu, atunci cand am nevoie, cand doresc, cand imi trebuie. Dupa… nu mai e timpul potrivit. Inainte, nu este inca timpul potrivit.

“Toate vin la momentul potrivit” e o pala consolare. Momentul cel mai potrivit e acela cand eu simt ca am nevoie de ceva.

Da, teza “toate vin la momentul potrivit” o accept atunci cand ceva s-a intamplat si invat din acel lucru, sau constat ca avea un sens in acel moment. Nu altfel, nu ca si temporizare, sau stabilire arbitrara a momentului M. Caci pe acela il stie cel mai bine fiecare pentru sine.

Minune

Niciun moment nu poate fi o concluzie pentru totul. Concluzii pentru totul tragem probabil doar la moarte, sau in viata de apoi, sau… O intamplare nefericita, chiar si o serie de intamplari nefericite, nu pot conduce la concluzia ca viata nu e buna. Viata e o minune. Fiecare moment nu poarta in sine decat concluzia pentru el insusi. Cine se sperie, cine se pierde, cine se inchide, se condamna pe sine insusi.
Cateodata, ne inchipuim ca avem tot timpul din lume. Cand descoperim ca nu e asa, in loc sa traim cu viteza a sasea, la puterea a zecea, ne blocam, incremenim. Iar timpul trece si mai abitir. Orice secunda netraita la maxim e o secunda in care imbatranim dublu. Intelepciunea e legata de viata, nu de moarte,
trandafiri

Polaritate

Ce e bine si ce e rau? avem voie exterior sa judecam si sa decidem ce e binele cuiva?…..

blueiceIntr-o buna zi, am coborat la ABC-ul din colt (eram in Transilvania, de aceea spun ABC), sa-mi iau tigari…. La rand, in fata mea, un om distrus. Ma uitam la el si ma infioram. Praf, fizic. Mi-a facut semn sa trec in fata lui, nu am vrut. Inaintea mea, vanzatoarea il intreaba: “Dumneavoastra ce doriti?” El zice: “un spirt mic”, intinzand o bacnota de 5 lei, mototolita. “Nu am spirt mic, spune ea, doar mare. N-aveti destui bani.”
Trece la mine. Cumpar tigari. Ii dau 50 de lei, imi da inapoi 37,5. El nu cere, doar sta acolo, tremurand. Nu ma lasa inima sa nu-i dau. Ii dau 1,5 lei, cat ii lipseste. Imi cere si o tigara. Ii dau. Ies din ABC cu ochii in lacrimi. Stiu ca bea spirtul, stiu ca se nenoroceste. Dilema. O fapta buna ce e? Am facut o fapta rea? stiu ca bea spirt si se distruge in continuare, deci in absolut nu e bine ca l-am ajutat sa o faca. DAr el isi dorea foarte mult atunci spirtul acela.
Oare o fapta buna nu e ce isi doreste omul cel mai mult intr-un moment? Binele nostru e interior sau exterior? E ce ne dorim noi pentru noi sau ce doresc altii pentru noi?

I-am dat banii pentru ca nu puteam altfel, asa ma indemna totul in mine. Apoi, au intervenit gandurile: am facut bine, Dumnezeule? il imping spre moarte. Omul era distrus fizic. Avea vreo 50 de ani, arata de 70, avea nasul julit, tremura, era intr-o carja. Era negru (si de piele), dar si de stare proasta, si mai negru…. Asta isi dorea, insa, cel mai mult. Problema morala este gestul meu. Si daca trebuia sau nu sa-l fac.
Care e polaritatea, unde-i binele si unde e raul? E o dilema adanca, dincolo de simpla intamplare care o ilustreaza.