Hai sa ne uitam

uitare2Hai sa ne uitam. Nu unul la altul, ci unul pe altul.

Hai sa ne uitam, vrei?
La inceput, o sa ne mai amintim unul de altul. Un timp, ne vom aminti mai des, apoi din ce in ce mai estompat. Dupa, vom deveni poveste, fiecare pentru celalalt. Nu vom fi siguri daca am trait asta, ne-am inchipuit-o din dorinta, sau doar am visat-o. Poate am citit-o intr-o carte? Sau poate e povestea aceea pe care o visam cu ochii deschisi, in copilarie? Poate era un film, vazut candva? O fi fost? N-o fi fost?

La inceput o sa ne mai confruntam uitarile. O sa ne gandim, fiecare dintre noi, ca l-am uitat mai mult pe celalalt, decat ne-a uitat celalalt pe noi, si n-o sa recunoastem de cate ori ne zboara gandul spre el. O sa dorim sa-l fi uitat o uncie mai mult decat ne-a uitat el. O sa ne luam la intrecere (tacit), iar probele de concurs vor fi durata si viteza uitarii, precum si anduranta.

Fiecare ne vom spune acelasi lucruri, cand vorbim cu noi insine. Si vom incerca sa fim seriosi si convingatori, cu un dram de tragism.
Tu: “Eu am uitat-o mai mult. Uite, nu ma mai gandesc la ea decat … hm… ei, o data pe zi“, mormaind sfarsitul si confundand cuvintele.
Eu: “Nu il mai stiu. N-are decat. Nu ma mai gandesc la el cand vad si aud… da, toate lucrurile acelea. Nu, clar nu ma mai gandesc la el“, rostit ca o cochetarie, cu un zambet care se scuza.
(amandoi intr-o totala ipocrizie, dar pozitiva, cu rol de autoconvingere). Ba eu, ba eu. Ba tu. Ba nu.

L-am uitat. Te-am uitat. M-am uitat.

M-am uitat pe mine uitandu-ma la tine. Nu, nu e bine. M-am uitat pe mine uitandu-te pe tine. M-am uitat la mine, uitandu-ma la tine. M-am uitat la mine, uitandu-te pe tine. Nici eu nu mai sunt sigura, de fapt.

M-ai uitat? Te-ai uitat?

Ok, tres bien, si acum ca ne-am uitat, putem sa ne privim in voie.  In voie si in ochi.