Scrisul e ca o nastere

imaginatieCred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte.

Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem.
Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere.
Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita.

Te ascult