Eu si cartea mea mancam

Eu si cartea mea mancam. Ca in copilarie. Adica ma duc zilnic la masa de pranz cu o carte. Si citesc cand mananc. Sau mananc cand citesc. Stiu, poate e un obicei prost. Poate e nepoliticos. Poate nu e buna digestia. Poate, poate, poate…  Am inceput sa ma intristez cand ies insotita la masa de pranz, pentru ca nu pot citi. Am nevoie (vitala, aproape) de momentul meu de singuratate, de break, de pauza din tot, din cotidian, din lucrurile dupa care alerg sau care alearga dupa mine.

Am reluat un vechi obicei din copilarie: cititul la masa. Pentru asta bunica, Dumnezeu sa o ierte, se supara. Spunea ca e lipsa de respect pentru cine a gatit. Caci, veneam de la scoala, imi punea masa, si eu veneam cu o carte… in care ma refugiam. Aici, fiind restaurant, nu se supara bucatarii. Nici nu ma vad. Sunt un client anonim printre altii. Nici macar chelnerii nu par prea “agasati” ca citesc. Sunt cuminte, comand, platesc, nu fac zgomot… Ma comport civilizat.
Cartile sunt radacinile mele, adanci. Imi amintesc ca atunci cand eram mica, mama imi lasa cate 5 lei in fiecare dimineata pe masa din bucatarie. O micuta comoara pe atunci (oamenii aveau salarii de la o mie si ceva de lei, un profesor, de pilda, castiga 2000 pe luna). Mama imi lasa cate 5 lei pe zi. Era mult. Mama era o femeie desteapta, de cariera, avea salariu mare. Ma rog, nu conteaza. Ideea e ca imi lasa 5 lei ca sa ma duc la cofetarie, sa-mi cumpar un suc, o prajitura, sa nu imi lipseasca nimic, sa pot sa-mi ofer (cel putin) ce au si ceilalti. Insa eu imi amintesc ca strangeam mereu banii ca sa-mi cumpar carti. Desi locuiam intr-o casa plina de carti . Sau, poate, tocmai de aceea. In casa noastra erau sute de carti, probabil chiar peste o mie, nu le-am numarat, desi, la un moment dat, ma pusesem pe o inventariere, ca sa le pot repera si gasi. Si astazi, sufar de o lipsa acuta de spatiu. Dar printre toate lucrurile pe care am calculat sa le elimin (partial, temporar, definitiv), din casa mea, niciodata, dar NICIODATA, nu mi-am pus problema sa renunt la carti.
Flash back in copilarie. Strangeam bani sa iau carti. Si cartile nu prea se gaseau. Dar si acelea, care se gaseau, ce minunatii! Ma bucuram de ele, de fiecare dintre ele, le devoram, si inca si inca si inca. Pentru ca da, foarte des citesc si recitesc carti…

Mai tarziu, am ajuns sa fiu frustrata de durata mica a vietii, fix din punctul de vedere al lecturii. Sa ma sperie ca traim doar atat, cand s-au scris atatea carti inaintea nasterii noastre, cand sunt atatea lucruri de facut, senzatii de incercat, locuri de vazut… si da, revin, carti de citit.

Sigur, citesc (din pacate) mult mai putin decat o faceam candva. Si-mi amintesc tare tare spusele dirigintelui meu de la liceu, profesor de romana, care, disperat ca era diriginte la o clasa de mate-fizica, zicea, ca sa ne convinga: “Cititi! cititi acum, sa stiti ca ramaneti cu ce cititi acum, in liceu!” Nu l-am crezut atunci, tind sa-i cam dau dreptate, acum. Chiar daca citesc, nu se compara cu volumul enorm de carti pe care-l inghiteam atunci. Metri cubi.

vineri

Vineri: Trattoria Verdi si Chuck Palahniuk

Si atunci va rog sa va inchipuiti enormul soc cand intru intr-o casa, dragut mobilata, curata, epurata, alba, noua, in care nu exista NICIO carte, NIMIC tiparit. Nicio carte de specialitate, macar (are o meserie care presupune tratate de specialitate). Nicio revista. Niciun rebus, nimic. Si intreb, candva, asa, politicos, profitand de o discutie (deschisa de el): “Chiar, tu de ce n-ai carti?” “Pentru ca nu dau banii pe carti“, vine raspunsul, spontan si relaxat, fara nicio urma de remuscare. (“bine ca-i dai pe bere“, in sinea mea. Inghit replica, si intreb, mai departe) “Ok, acum nu dai banii pe carti, dar n-ai avut carti niciodata? nici in copilarie? parintii tai au avut carti?” Si raspunsul, care ma edifica: “Parintii mei au avut candva, dar le-au dus la tara, si acum nu le aducem, ca sunt ude si miros“, de unde deduc “respectul” familiei intregi pentru carti si simt brusc abisul enorm care se casca adanc intre noi. Caci da, poate ca i-as fi iertat orice alta slabiciune, i-as fi inteles orice… dar lipsa de carti si de lectura, nu, nu pot, imi sta in gat, e ca un zid enorm, opac, intre noi. Incearca sa ma ia in brate? Ma ia, dar eu nu-s acolo… Niciodata nu-s acolo, iar data viitoare probabil chiar nu voi mai fi, nici macar ceea ce numesc eu “invelisul”, coaja aceea a mea de femeie, coaja calda, inselatoare, dar din care sufletul poate fugi. Si cred ca acum incep sa inteleg de ce nu simteam niciodata nimic in bratele lui…

Si nici el nu cred ca ar intelege ca eu si cartea mea iesim la masa de pranz…
De altfel, cred ca-mi amintesc ca nu iesea la pranz. Era stilul “adus mancare de acasa/mancat pe coltul biroului”. Zau 😀
Eu si cartea/cartile mele, am fost in fiecare zi a saptamanii trecute in alt restaurant. Sunt fericita ca suntem langa Piata Romana, am o imensa alegere 😉 Si carti, si restaurante 😉

5 comments on “Eu si cartea mea mancam

  1. mi-aduc aminte in copilarie cum venea mama,odihneasca-se in pace,sa imi stinga seara lumina si ce ma mai rugam de ea sa ma lase sa mai citesc “macar cinci pagini”…:) imi luam lanterna si citeam sub patura si a doua zi dimineata nu ma mai trezeam cand trebuia sa plec la scoala….tin minte ca aveam un unchi arhitect care avea casa plina literalmente cu carti:pe rafturi,mese,scaune,peste tot…cu greu gasea un colt sa manance…si ce mandru ma simteam ca eu eram singurul caruia ii imprumuta carti…vanzatoarea de la libraria de langa scoala mea o cunostea pe mama si ii oprea mereu toate cartile nou aparute…pe atunci cartile se dadeau pe sub mana..stiu ca e o surpriza pentru astia mai tineri…oricum,felicitari pentru articol,mi-ai trezit o groaza de amintiri

    • eu cu mama aveam un adevarat razboi. Aveam 10-11 ani si citeam non stop. Se facea 1 dimineata si eu tot cu lumina aprinsa. Venea din capatul casei ca sa ma roage sa sting. Stingeam, asteptam sa adoarma (cam un sfert de ora), si apoi reaprindeam lumina. Iar venea, iar stingeam, iar aprindeam. Iar venea…. si toate astea se soldau, in final, prin faptul ca scotea sigurantele de la tablou, ca sa incetez….
      Multumesc

    • erai in spam, probabil din cauza link-ului 🙂
      Se satura si cartea. Eu ma satur de mancat si de citit.
      Ea, probabil se satura de mine. Exista si diateza pasiva. Cartea a fost citita 🙂 si asta poate satura, satisface

  2. Prea scurta viata pentru atata frumusete si informatie cata exista in jurul nostru… cand sa o cunostem pe toata?
    Matusalem este de invidiat…
    Oare el a citit? Ca timp, slava Domnului a avut…

Te ascult