Sarutul

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand.

sarutSarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost “de acord” cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat “les ouvriers du livre”, adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉
In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui.

Acum eu inteleg de ce francezii au inventat “sarutul frantuzesc.” Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul “obligatoriu” de salut 🙂

Chiar si in familie mi se parea prea mult. In familiile franceze, copiii isi pupa parintii cand pleaca la scoala, cand vin de la scoala, dimineata cand se trezesc, seara cand se culca. Zi de zi. Eu am o mama exceptionala, pe care o iubesc si care ma iubeste. Dar nu ne-am pupat niciodata zilnic, si nici automat. Tocmai prin aceasta “singularitate”, prin faptul ca nu e zilnic si nici automat, tocmai prin acestea, sarutul este extra-ordinar. Altfel, ar fi banal, banalizat, obisnuit si deloc remarcabil.
Bine, in plus, la noi in familie, cumva, sentimentele se arata decent, discret. Nu demonstrativ, cu pipaituri, pupaturi repetate. Poate ca suntem putin mai retinuti (fara ca prin asta sa fim reci).  Azi, pentru ca ne vedem mai rar, ne sarutam “mai des”. Mai des comparativ cu numarul revederilor. Dar tot nu e ceva automat si obligatoriu mereu. Ceea ce pastreaza singularitatea, emotia si frumusetea gestului.

Iar ideea mea ca sarutul este ceva intim este confirmata de faptul ca prostituatele nu-si saruta clientii pe gura. Sarutul pe gura ramane ceva ce “nu este de vanzare”. Un gest dedicat si rezervat relatiilor unde exista sentimente, emotie, trairi, intimitate dorita si consimtita.

Inutil sa va spun ca am o sfanta oroare de cei care-si saruta copiii pe gura. Mi se pare indecent, fara noima. Aproape bolnavicios.

Dupa toate aceste consideratii despre sarut, si despre necesitatea “raritatii” sale, v-ati putea gandi ca sunt o fiinta rece, care nu saruta. Nu e deloc asa. Cu cei pe care-i iubesc, cand simt, sunt calda, sunt iubitoare, sunt feminin-pisica. O anecdota simpatica, de altfel, pe tema asta. Philippe, fostul meu sot, ma tachina: “Nu ma mai saruta atat, pentru ca stii, la nastere, fiecare din noi avem un sac de saruturi (un sac de bisous), si daca tu le risipesti pe toate, acum, cu mine, nu-ti vor mai ramane pentru restul vietii.” Aiurea, niciun risc, ii ziceam, cresc la loc 🙂

Totusi ciudat ca tocmai in tara in care cuvantul baiser are doua intelesuri: 1. sarut (substantiv) 2. a face amor (verb – forma familiar-argotica), au banalizat sarutul….


11 comments on “Sarutul

  1. In Cinema Paradiso vedem cum filmele erau cenzurate de catre biserica. Se taiau secvenele cu saruturi. Ptiu, spurcaciune spune biserica. Si pe undeva poate ca avea dreptate. Dupa ce industria filmului a observat ca oamenii sunt doritori sa se uite la alti oameni care se saruta s-a deschis calea spre industria porno.
    Unele prostituate sunt dispuse sa isi sarute clientul, daca acesta o cere. Numai ca nu prea se cere asa ceva.
    Altfel nimic neobisnuit cu sarutul. Si animalele isi freaca botul unele de celelalte, probabil ca la origine e vorba de gust sau de miros. E un checklist pentru a a avea niste confirmari in ceea ce priveste codul genetic. La om a devenit poveste, a mai inventat el ceva pe langa natura. Exista colaje cu saruturi celebre din filme, bleah.
    Argo nu merita Oscarul.
    Pupatul e devenit ceva social, la fel ca strangerea de mana. Ma mir ca nu au aparut manuale de genul : cum sa saruti corect, terapie zen prin sarut, oamenii care saruta des traiesc mai mult, sarutul si echilibrul energetic, femeile adora barbatii care se dau in vant dupa saruturi samd. Si ar mai trebui, pe specific local, sa apara o antologie : sarutul la romani. Pentru ca e o chestie clara, si atunci cand saruta,,, romanii o fac altfel.

    • Parintii mei, cand eram mai mica, schimbau programul (nu ca ar fi fost multe programe) cand se sarutau doi intr-un film 🙂 Si acum fac la fel, daca eu sunt la ei :)) Se poate sa-mi vina de-aici “raceala” 🙂 Glumesc, nu, oricum am ferma convingere ca nu trebuie sa ne lingem cu oricine.
      Cu prostituatele nu stiu, era din auzite, acolo n-am fost 😉 Cel putin in Franta, asa zice mitologia, ca nu isi saruta clientii pe gura.
      Postarea asta nu era anti-sarut, dimpotriva 🙂 era anti-banalizarea gestului, pentru pastrarea lui intim si frumos. Ca acum, daca ne-am pupa cu oricine, ce valoare-ar mai avea un pupat?
      Nu-s inca manuale, esti sigur? 🙂 Trebuie cercetat.
      Evident romanii o fac altfel. Ei sunt buricul pamantului 🙂

  2. Ma gandesc asa. Romana nu are cum sa se traga din latina. Din ce inteleg eu pe aici au aparut niste legiuni formate din niste oameni care nu erau tocmai romani. Ca na, era o provincie la mama dracului care nu necesita o atentie speciala. Si aia nu aveau habar de latin, ei stiau cu sabia si cu violul. Dupa care, daca astia de au venit vorbeau latina… cum dracului a prins asa repede poporul asta alta limba decat cea proprie ? Ca sunt ceva ani de cand se vorbeste romana si nici macar pe asta nu au invatat-o bine. Probabil ca pe undeva prin istorie a rasarit un soi de Grigore Ureche care a simtit nevoia imperioasa de a lega limba poporului de latinitate. Apartenenta la ceva cunoscut. Poporul a decis ca e o treaba ce se poate ingurcita cu usurinta si uite cum am ajuns latini. Posibil ca peste cateva sute de ani istoria sa scrijeleasca pe foile manualelor de specialitate ca romanii sunt cei care au dorit unirea intregii Europe. Si cum la acel moment Europa nu va mai exista vor clama ca au fost sapati in demersurile lor de diferite state componente, dusmanoase ideii de unire. Un concept atat de drag romanului, unirea…. ba chiar si Cocoru’ 🙂

    • ba chiar si Vulturu’ de mare cu pestele-n gheare. Si 1001 articole 🙂

      Dincolo de gluma, banuiesc ca ai dreptate. Da’ ne simtim cumva mai nobili, asa, ca suntem “o oaza de latinitate intr-un ocean slav”. De cate ori n-am auzit locul asta comun in anii scolii si nu numai.
      Sigur, asa se va scrie istoria. Si noi suntem asupriti, stii? nu ne-au lasat ba turcii, ba rusii, ba imperiul austro-ungar. Asa stim, ca eram prinsi intre trei puteri, si ca ne-am luptat ca leii.
      Printre “legendele” despre poporul roman mai e si aia cu ospitalitatea, care pe mine ma omoara. Nu suntem mai ospitalieri decat altii, cum se masoara ospitalitatea adica?….

Te ascult