Increderea

Nu pot sa nu am incredere instinctiva in oameni. Din punctul meu de vedere, daca-mi refuz increderea apriorica in oameni, refuz orice proiect uman, orice comunicare, orice cladire, orice constructie, orice pod. Ar insemna ca neg orice posibilitate de “relationare”.
In ciuda unor deceptii (amare si neexplicabile, cu atat mai mult cu cat rare, si tarzii, in sensul ca au intervenit cand, teoretic, nu ma mai asteptam sa), continui sa am incredere in oameni.
Si niciodata, dar niciodata, nu-i fac pe noii intrati in viata mea sa plateasca pentru greselile altora, trecuti. Asta ar fi cea mai mare greseala. Nu poti sa acuzi pe cineva de ceea ce ai patit tu, anterior, din pricina unei alte persoane.

In mod ideal, ar trebui sa fim in fiecare relatie umana (noua) ca un nou-nascut. Cu la fel de multa atentie, disponibilitate pentru noul venit, aviditate de a cunoaste. Cu la fel de multa deschidere, cu la fel de multa inocenta. Cu la fel de multa dorinta si capacitate de a investi in noua relatie (si nu vorbesc doar de relatii amoroase, ci de orice fel de interactiune umana).
Sigur, de la teorie la practica e uneori un pas mare. Si venim uneori raniti, si, dupa proverbul romanesc, “cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt“, si “omul din greseli invata“. Si ne e greu sa punem contorul la zero. Fiinta umana este de fapt o suma de trairi, o suma de subiectivitati, de experiente, de momente traversate, sedimentate peste fundatia constructiei.
Uneori, din durere, unii se zidesc. Altii se razbuna. Altii nu acorda niciun fel de “credit”.
E greu sa fii complet deschis, nou-nascut in fiecare intalnire. Dar trebuie sa incercam sa fim asa. Ca si cum am pasi printr-o usa. O noua usa, una abia descoperita, a carei cheie abia am gasit-o, o usa pe care abia am deferecat-o.