Fericirea e facuta din momente mici. Cine alearga dupa fericirea aia “mare”, desconsiderand micile momente de bucurie intensa, asteptand “potul cel mare al vietii”, nu stie sa se bucure de viata.
Am stiut asta cumva instinctiv, din nastere, din constructie, asa am fost programata, sau poate educata…. si fiecare zi ce trece mi-o confirma.
Fericirea este sa te plimbi in parc si sa vezi pasarile, sa simti aerul tare, sa-ti inghete mainile in zapada, pentru ca o modelezi…. sa razi cu un prieten bun, sa mananci o ciocolata, sa bei o cafea.
Fericirea este sa-ti infloreasca o floare….
Fericirea este sa il privesti pe omul iubit in ochi, si sa-i respiri aerul expirat…. oh, si cate inca mai sunt fericirea…
Fericirea e sa te intinzi pe nisipul cald, sa-ti lipesti pielea de el si sa asculti zbuciumul marii. Fericirea este sa mananci un mar, o banana, struguri, prune, caise, piersici, fragi, mure, o capsuna scufundata in frisca, cirese….
Fericirea este sa privesti rasaritul, sa mirosi iarba, sa asculti greierii.
Fericirea este sa mergi, sa pipai, sa atingi, sa iubesti, sa doresti, sa visezi. Fericirea este sa spui ce simti, cand simti. Sa pasesti mai departe, sa vezi un apus sangeriu, sa mai astepti o primavara, sa te impaci cu zapada.
Fericirea este sa pasesti pe urmele pasilor sai, cu religiozitate, sa-i asculti vocea.
Am zis ca, intr-o zi, intr-un ragaz, am sa scriu un “breviar de momente de fericire”, un indreptar (personal) de fericire. Mi-a spus un om destept: pune-l pe lista de prioritati zero. Ragaz e cand uiti de alergatura… Pai da, ragaz n-am niciodata, si apoi, mi-am dat seama ca acest breviar, il scriu zilnic, de fapt… 🙂 aici am insirat doar cateva momente din sutele de momente de fericire pe care le traversez, cu ochii deschisi sau cu ochii mintii.
Cica fericirea e un cuvant de dansii inventat.
se prea poate.
Dar caldura din sufletul meu, e a mea, nu a lor…. Nici nu mai conteaza cum o numim 😉
Cartea pe care o citesti… e un obiect ce iti aduce placere ori e un instrument al placerilor tale ? Cum te-ar vedea oare cartea pe care o citesti ? Cand citesti o carte se poate spune ca intretii niste relatii cu ea ? Cu scopul declarat la nevoii de cunoastere ori din necesitatea de a visa probabil. La urma urmei iubesti cartea pentru ce iti ofera, nu pentru ce e ea in sine. Cartea nu e deloc ceea ce pare. Posibil insa sa para ce nu e.
nu stiu de ce au fost in spam, of 🙁
Sa revenim. Absolut, iubesti cartea pentru poarta ce ti se deschide cand o deschizi. Pentru lumea la care ai acces, sau mai bine zis la care ai senzatia ca ai acces.
Evident ca poate sa para ce nu e, si poate chiar sa para ce nici n-a visat autorul. Aici se leaga de subiectivismul de mai jos. Dar nu e nimic rau, si nici nu inseamna ca senzatiile, de oricare ar fi ele, sunt “false”. Nicidecum. Ele sunt intense, adevarate, resimtite, te umplu, cel putin de senzatiile mele vorbesc.
Si mai e ceva: cum sa stii cum e cartea si lumea ei, pana n-o deschizi? doar pipaindu-i coperta, doar rasfoind-o grabit, nu poti simti emotiile pe care ti le declanseaza odata ce intri cu adevarat in ea. Si pentru toate astea, merita deschisa.
Intra in spam… se uita si internetul la om
hai nu exagera :))
E de la fantastica adresa, i-a placut :))
Pingback: Ziua fericirii « Mirandolina – Oglinda lumii prin ochii mei