Cel mai frumos cadou

Am primit un cadou genial… insotit de o carte de vizita. Un om de zapada, culeasa atunci si modelata,  pe care mi l-a livrat chelnerita pe masa restaurantului unde cinam, de la un domn… A fost emotionant. Trebuie sa recunosc ca e cel mai frumos cadou pe care l-am primit de ani buni incoace. Pacat ca e efemer.

Recunosc ca m-a impresionat si pentru ca un om necunoscut a facut exact tipul de gest pe care le fac eu din dragoste, si este total neasteptat din partea altcuiva, care nu ma stie deloc, in plus… Adica ma stie: doar vizual 🙂

Emotii…. 🙂 si cumva, mi-a activat solidaritatea indragostitului. Il inteleg, caci iubesc, si simt 😉

omzapada

Resemnarea

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): “Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc”?
Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)?

Se spune ca “Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai”. Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus?
steag albSigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start?

Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti?

Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit?
De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv…

E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte.
Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare “de bine” 🙂