Alienarea

Ne-am alienat. Dependenti de surogate, le reprosam celorlalti firescul. Superficiali, nu ne mai acordam timpul ascultatului cand ni se vorbeste, privitului cand ni se arata, lecturii cand ni se scrie.

Nu numai ca nu ne mai acordam noua insine timp sa traim, alergand intre diverse himere, dar nici celorlalti nu le recunoastem acest drept. Ii consideram anacronici (desi uneori sunt chiar avangardisti). Pierdem timp sa-i analizam si sa-i judecam, condamnandu-i, desi acest timp l-am putea la fel de bine folosi sa ca traim noi insine. Ca sa respiram mirosul ierbii sau al unei flori, ca sa privim un apus sau rasarit, ca sa auzim un zumzait de insecta. Ca sa privim in ochi omul iubit, sa-l tinem de mana si sa respiram respiratia sa. Ca sa citim o carte sau sa mergem la o piesa de teatru.

Ne grabim sa comentam lucruri pe care nu le-am citit, crezand ca din doua fraze initiale am inteles textul. Pierdem timp argumentand lucruri cu baza de pornire falsa. Nu mai citim, daramite sa mai scriem? Comunicarea a devenit hasurata, intretaiata, nu ne acordam timpul unei fraze, doua cuvinte de sms si interlocutorul trebuie sa inteleaga. Lucruri simple ne devin inaccesibile, pentru ca ne-am modificat directia privirii si focalizarea atentiei. Nici asta n-ar fi o crima, pana la urma conteaza ce ne dorim. Rau este cand incepem sa-i condamnam pe ceilalti… sau cand credem ca le dam replica pentru niste lucruri pe care nu le-am perceput corect din cauza superficialitatii.

 

Te ascult