Retinerea, ca forma de decenta suprema

25 septembre 2012

Am fost educata in spiritul: abtine-te, nu-ti arata trairile! Am fost crescuta dupa conceptia ca a-ti dezvalui emotiile, atat cele pozitive cat cele negative este urat, indecent, nepotrivit. A exprima ce simti este neelegant, este necizelat, este primar si denota lipsa de educatie.

Nu e neaparat rea aceasta idee, daca nu devine extrema, iar la mine a avut tendinta sa devina, in sensul ca aceasta retinere, invatata din copilaria frageda, mi-a intrat ca o a doua natura in mine, si-mi joaca uneori feste. E greu sa nu te exprimi… si nefiresc. Desigur, codul de bune maniere ne impiedica sa lasam sa izbucneasca, din noi, la lumina, toate trairile, si e bine asa.  Altfel, probabil, lumea ar fi un infern. In mod evident, deci, este bine sa iti filtrezi trairile. Dar nu sa le ingropi in tine si sa nu le mai lasi sa razbata, niciodata, deloc, in nicio circumstanta. Culmea e ca desi in interiorul meu clocoteste un vulcan, desi sunt un om sensibil (atat la tristeti, cat si la bucurii), arat ades ca sfinxul, pentru ca, din retinere, ma abtin sa las sa transpara orice senzatie, gand, sentiment. Nu neg, in domeniul profesional este un atu extraordinar, o arma absoluta si suprema. Pot duce o negociere fara ca interlocutorul sa ghiceasca din mimica mea nici cel mai mic indiciu daca-mi convine au ba propunerea sa, daca trebuie sa scada sau sa adauge, daca trebuie sa indulceasca unele conditii sau nu. De asemenea, in conditii de criza, raman exterior impasibila. Pot traversa furtuni mari, momente grele, atat profesional cat personal, si sa nu mi se miste niciun muschi pe fata. Poate sa tune si sa fulgere in jur, eu raman cu privirea albastra.  Din punctul acesta de vedere, da, retinerea este benefica. Nu ca in mine nu s-ar rupe maluri, nu s-ar zbate torente…. da, pentru exterior, ele sunt bine canalizate, indiguite.

In aceeasi ordine de idei, plansul in public mi se pare ceva extrem de indecent. Mi se intampla extrem de rar sa-mi dea lacrimile de fata cu cineva, si atunci e de obicei cineva intim, si atunci ma simt oricum foarte vinovata.
Problema cu retinerea, insa, este ca ea « functioneaza » si in plan personal si nu ma lasa sa ma exteriorizez. Nici in bine, nici in rau. Nu-s foarte demonstrativa, nu-s foarte exuberanta, desi in mine salasluieste o fetita, care adora viata, care se bucura de orice mica bucurie, de orice fir de iarba, de orice raza de soare, care alearga, face sotii, care iubeste extrem. Si totusi, la nivel de exprimare/expresie, sunt prea cuminte, retinuta. Astea merg departe, in adanc. Fara sa-mi doresc neaparat, retinerea asta nu ma lasa sa « ma scap de sub control », desi intr-un mod absolut constient, mi-as dori sa-mi dau voie. Subconstientul, insa, e mult mai puternic, caramizile betonate ale educatiei sunt solide, si nu ma lasa sa alunec. Nu e bine, nu simt ca e bine. Am ca o platosa, cumva. Pana ma cunosc oamenii, pot parea rece, probabil, eu care sunt atat de copilita, atat de calda, care vibrez atat de mult! Putini, de fapt, au « curajul » si rabdarea de a patrunde dincolo de ceea ce pare raceala mea.

Nu rad in poze. E un repros pe care l-am auzit atat de des incat…. Da, nu rad in poze, adica maxim surad (un suras parca trist si melancolic, cu buzele stranse, ca si cand ar fi indecent sa mi se vada dintii). Iar cine ma stie si a stat un pic langa mine stie cat de vesela sunt, cat de mult imi place sa glumesc si sa rad, sa gasesc lucruri haioase in orice situatie.

La 18 ani am plecat in Franta. Acolo m-am transformat din copil in femeie, si am vazut un complet alt stil de educatie, adica acela bazat pe exprimarea senzatiilor (atata timp cat ele nu-s ilegale, imorale si nu afecteaza libertatea celorlalti). Constient, am « adoptat » aceasta scoala de gandire, si indraznesc sa sper ca mi-am ameliorat macar un pic starea. Insa nu prea mult, din pacate. Chassez le naturel et il revient au galop, zice francezul. Retinerea a devenit parte din mine, mi-a fost « cultivata » foarte intens si foarte devreme.
Da, probabil asta ma face un bun negociator, un bun diplomat, un bun PR.
Insa asta ma handicapeaza aproape (si nu, nu e un cuvant exagerat) la nivelul relatiilor personale. Complicat si nu neaparat foarte usor de asumat.  Sunt ca un boboc care sta sa se desfaca si nu indrazneste sa plesneasca 🙁